Comunicarea prin joc (sau de-a râsu’-plânsu’ cu Mihnea)

Despre cartea Playful Parenting de Lawrence J Cohen cred că am auzit prima dată de la prietena mea Elena Loghin, citind articolul ei pe blog www.elenaloghin.ro/playful-parenting-at-work-adica-pus-in-practica-pe-pielea-mea Recunosc că, la prima lectură, nu am înțeles adâncimea mesajului. Da, Elena s-a jucat cu băiețelul. Au alergat prin casă, s-au distrat. Și? Care-i chestia?

Mihnea al meu creștea și jocurile evoluau de la cucu-bau și zornăitul jucăriilor. Se născuse Mica și am avut nevoie să îl ajut pe Mihnea să se simtă iubit și înțeles în noul context. Ajutorul a venit de la prietena mea Otilia Mantelers, trainer de Playful Parenting printre multe alte chestii minunate pe care le face în viața ei (otilia-mantelers.urbankid.ro). Ea m-a învățat jocul cu bebelușul de jucărie pe care Mihnea îl trântea pe pereți și râdea, spre disperarea mea teatrală. Și tot de la ea am înțeles că râsul ăla e bun.

Apoi am citit cartea Playful Parenting și am înțeles mai bine articolul Elenei. Pentru că Elena a făcut multe lucruri în după-masa aceea de joacă cu băiețelul. L-a făcut să se simtă puternic lăsându-l să scape din îmbrățișarea ei de nenumărate ori. L-a făcut să se simtă stăpân, neimpunându-i cum să se joace. L-a făcut să râdă cu hohote fără să îl gâdile (nu-i așa ușor!).

Abia atunci am înțeles ‘care-i chestia’. Elena i-a dedicat o oră din ziua ei, s-a jucat fără să facă altceva, fără să se fofileze încet către cana ei de ceai, fără să aranjeze în treacăt fața de masă, fără să verifice mesajele pe telefon. S-a conectat cu el. Cu alte cuvinte, Elena i-a ‘umplut paharul’. Chestia asta cu paharul mi se pare cea mai reușită metaforă din literatura de parenting. Am citit despre ea tot în cartea asta. Cu toții avem nevoie ca, la un moment dat, cineva (sau ceva) să ne readucă starea de bine, starea de “pahar plin”. După o zi grea, după o zi plină, după o zi lungă, după orice zi, ne putem trezi cu paharul gol și cu nevoia acută de a-l reumple. La copii, paharul ăsta se golește destul de des, însă noi putem să îl reumplem cu o îmbrățișare, cu un sărut, cu un joc, cu conectare.

Copiii se joacă. Orice am face sau nu am face, ei se joacă. Asta e lumea lor. Jocul e unealta lor de învățare, de comunicare, dar și de auto-vindecare. Uneori e bine să îi lăsăm în lumea jocului nestingheriți, alteori însă e important să intrăm și noi, să ne lăsăm purtați într-o lume unde ei stăpânesc limbajul. Putem să ne așezăm lângă ei pe covor, să ne dezbrăcăm de scoarța de adult, să ne eliberăm mâinile, picioarele și vocea. Apoi nu mai avem decât să aplecăm urechea și să deschidem ochii. Mi-au plăcut mult vorbele lui Patty Wipfler pe care le amintește Cohen în cartea Playful Parenting (traducerea mea din engleză): Joaca este modul copiilor de a ne povesti despre viața lor. Jucându-ne ce vor ei să se joace, cum vor ei să se joace, este modul nostru de a-i asculta cu adevărat.

Jocul e unul din lucrurile care îmi amintesc că, până la urmă, copiii înșiși ne învață să le fim părinți buni. Dacă îi lăsăm.

Mihnea e un copil care, la cei 4 ani, nu verbalizează încă foarte mult emoțiile. Însă din jocul lui și cu el am aflat mai multe decât dacă mi-ar fi povestit o noapte întreagă cu vorbe de adult. E ca și cum m-a luat de mână și m-a trecut un prag. Jocurile pe care le amintesc aici sunt toate inițiate de el, inventate de el, repetate la cererea lui și terminate pentru ca el a considerat că e gata. Sunt doar câteva exemple de jocuri de care îmi amintesc. Cu siguranță au fost și altele pe care nu le-am putut descifra, poate pentru care nu am avut destulă sensibilitate sau dispoziție.

De-a pisica sau “Mami, lovește-mă!”

Mihnea iubește pisicile. La bunici are o pisică de care îi place, dar sentimentul nu e reciproc. Nu stă deloc la mângâiat. Anul trecut, când o mai prindea, o mângâia puțin apoi o lovea. Nu știu exact de ce și sigur nici el nu avea idee de ce. După câteva luni, reîntorși în Qatar, a inițiat un joc cu pisici, la care s-a înhămat cu drag și Mica.

“Mami, noi suntem pisici”

“Oh, cât îmi plac pisicile! Pisi, pisi, pisi, vino aici să te mângâi. De ce fugi? De ce te ascunzi? (el o tulea în patru labe după perdea). Haide, că nu vreau să îți fac rău, vreau să te mângâi.”

“Mami, tu acum mă lovești și eu fug”

(Ok, vrea sa îl lovesc. Ezit la început: ce facem aici? Devenim violenți? Însă îmi amintesc de cartea Playful Parenting. Cohen ne propune să ne imaginăm că ni s-ar fi întâmplat ceva înspăimântător sau bulversant despre care nu am avea voie să vorbim. Apoi să ne imaginăm că nu ni s-ar permite nici măcar să ne gândim la lucrurile acelea. Exact la fel este când nu lași un copil să se joace în felul în care vrea să se joace. Jocul este modul lor de a vorbi și de a gândi (din nou, traducere proprie din engleza).

Încetez deci să ezit și îl lovesc ușor când vine spre mine. El fuge din nou mieunând iar eu mă vait:

“Vaaai, iartă-mă, te rog, pisicuță dragă. Nu am vrut să te lovesc. Nu știu de ce te-am lovit. S-a întâmplat. Uite, mâna asta a mea nu a putut să se oprească la timp. Vaaai! Uite, o bag la închisoare! (și îmi blochez mâna sub mine)”

El vine pe furiș și eliberează mâna….

Reluăm jocul de la capăt, iarăși și iarăși.

Probabil a avut nevoie să gestioneze supărarea că nu a putut să se joace cu pisica așa cum a vrut el. Poate, de ce nu, avea nevoie să se descarce pentru că, în ultima perioadă, fusese mai agresiv și lovise câțiva parteneri de joacă. Și poate nu merg prea departe când mă gândesc că avea nevoie de înțelegere pentru pornirile lui agresive. Gestul lui de a lovi nu era unul premeditat, venea dintr-o nevoie neîmplinită, poate din frică. Brațul meu care lovea “pisica” devenea “agresorul” pe care el îl înțelegea și îl ajuta.

Oricum ar fi, după câteva săptămâni în care am repetat jocul, agresivitatea a scăzut simțitor. Și, de când suntem la Brașov iarăși, nu a mai lovit niciodată pisica. Nici alți copii.

Strugurii interziși

În ultima vreme Mihnea e destul de frustrat din cauză că îi interzicem să mănânce și să bea anumite produse. Am pus lacăt pe Coca-Cola (cat de mult și-o dorește! Mihnea, dragul meu, când vei crește și vei citi blogul ăsta, promit să ciocnim o sticla de Cola rece. Ma abțin și eu până atunci!), bere, vin, chipsuri. Mereu ne întreabă de ce nu are voie să le mănânce, îi explicăm ce și cum cu alcoolul, cu chimicalele. Dar explicațiile nu sunt de ajuns.

Acum câteva zile stăteam în curte cu un bol mare de struguri.

“Mami, îmi iau un strugure și tu nu mă lași!”

“Băi, Mihnea, ia mâna de pe struguri! Nu, nu, nu! Copiii nu au voie struguri! Scoate din gură acum, scuipăăăă Mihneaaaaaa”

Începem urmărirea prin curte. El râde, eu ma împiedic, râde și mai tare. Apoi mă păcălește și mai ia un strugure. Joaca asta se lasă cu multe chicoteli. O cere o dată la câteva zile. Acum înțeleg de ce și mă bucur că are ocazia să râdă de lucruri care altă dată îl supărau.

“Happy birthday” fără plâns!

Nu am nimic împotriva plânsului. Plânsul e treabă serioasă. Dacă e lăsat să vină când e nevoie și ascultat cu urechi iubitoare și înțelegătoare, e o descărcare atât de necesară. Nu îi încurajez niciodată pe copii să se oprească din plâns, să își înghită lacrimile.

De data asta însă, Mihnea mi-a cerut (prin joc, cum altfel) să îl ajut să treacă fără plâns printr-o situație specială.

Când a împlinit 2 ani, la suflatul lumânărilor de pe tort, Mihnea a avut un plâns sfâșietor. La 3 ani la fel. Nu știu exact de ce, probabil că nu voi afla prea curând. Când am început să îi povestesc lui Mihnea, cu câteva luni înainte, că va împlini 4 ani în curând, a început un joc nou.

Trebuia să aprindem lumânări, să cântăm „Happy Birthday”, el să sufle lumânările. Iar și iar. Jocul devenea chiar plictisitor și simțeam nevoia să îl variez. Cântam în românește, apoi în franceză. Am început să ne oferim și cadouri.

Am repetat mult jocul ăsta, săptămâni la rândul.

Când s-a apropiat aniversarea de 4 ani, Mihnea a devenit temător. Nu voia petrecere, nu voia tort, nu voia nici cadouri. Ne-am conformat.

Cu o zi înainte de aniversare însă, situația s-a schimbat. Ne-a anunțat că vrea tort, fără petrecere. Ne-a spus că vrea și lumânări. Spre mirarea mea, a cerut să îi cântăm. Și i-am cântat. Avea o emoție mare pe față, dar voia să continuăm. Și, în mijlocul cântecului, îmi șoptește la ureche:

“Mami, tu zici acum: Băi, copilul ăsta nu plânge?”

Înțeleg și zic pe voce mirată și a catastrofă: “Băi, copilul ăsta NU PLANGE? Noi cântăm aici și el nu plânge?”.

La jocul ăsta nu m-am prins bine “care-i faza”. Important e că a râs cu poftă și, prima dată de când s-a născut, s-a bucurat cu adevărat de ziua lui de naștere.

Acestea sunt exemplele care îmi vin în cap. Bineînțeles, și Mica are jocurile ei. Însă am preferat să le amintesc pe ale lui Mihnea tocmai pentru că, la el, mi se pare că sunt, deocamdată, cel mai sofisticat instrument de comunicare.

Asa că mă joc. Mă joc până la limita penibilului și peste. Câteodată surprind ațintite asupra mea priviri amuzate ale altor părinți care stau pe margine și supraveghează locul de joacă. Priviri care se întreabă, probabil, dacă nu fac cumva carieră de animatoare la petreceri de copii. Deseori adun mai multi copii în jurul meu. Cred că am un talent pentru chestia asta.

Nu toți au talent de animator de petreceri sau păpușar. Însă toți părinții, cred eu, au datoria să intre în lumea copiilor. Să fie, măcar din când în când, parteneri dedicați. Joacă cot la cot. Jumătate de oră plonjare în copilărie. Ce, nu era frumos?

De ce alerg

A trecut mai bine de o lună de când am alergat ultima oară. Și asta e foarte mult. Azi am încălțat papucii roz. Am primit junghiul din genunchi și pe cel din gleznă ca pe doi prieteni vechi care îmi fac reproșuri, pe bună dreptate. Apoi am continuat să rulez.

De ce alerg?

Pentru ca ghemul de gânduri care se încolăcește în capul meu să se descâlcească. Când alerg nu mă gândesc la nimic. Nu ascult muzică de obicei, iar dacă se întâmplă să iau căștile, nu e decât pentru vreo 10 piese care îmi plac, pe care le știu pe de rost, care îmi intră în urechi și mă bucură fără ca eu să fac un minim efort de atenție. Îmi place să alerg pe același traseu, chiar dacă asta e o pistă de stadion de 400 m. Prefer drumul plat, care nu cere să rup ritmul. E frumoasă și alergarea montană, dar e în altă categorie, îmi place pentru alte motive. Pe plat, picioarele mele știu ritmul, e al lor de atâția ani. Cinciminuteșidouăzecidesecundepekilometru. Ritmul în care intră singure, fără cronometru.

Și atunci încep gândurile să se desfacă, să se înșire ca pe o ață, sa se scuture de emoții. Două respirații, două inspirații, nu slăbesc ritmul. Observ oamenii, bordura, canalul, firma luminoasă, balta. Mai fac o tură. Oamenii, bordura, firma luminoasă, balta. La final totul e așezat în mintea mea, capăt o alta perspectivă.

Pentru senzația de sfârșeală de la final, pentru atunci când fiecare por al feței se umple de căldură, odată ce mă opresc. Pentru starea de amețeală dulce a corpului, când picioarele obosite nu ar mai vrea să mă țină. Caut oboseala aceea a corpului, care mă face să dorm bine, care îmi dă poftă de mâncare. Și care mă face să îi iert corpului meu toate defectele. E clar că nu îmi curge prin vine sânge de sedentar. Oboseala aceasta nu au avut nevoie să o caute bunicii și străbunicii mei. O aveau la fiecare sfârșit de zi.

Pentru bucuria de a cuceri fiecare kilometru în plus, fiecare secundă în minus. Francezii îi spun ritmului de alergare ‘allure’. Îmi place asta pentru că e mai mult decât un ritm, e o ținută, se subînțelege o anumită eleganță. Caut mereu acea ‘alura’ ideală. Pentru că așa sunt eu, mai mult, mai repede, mai bine. Deh, micile mele victorii personale.

Pentru că acum sunt, cum ar zice un prieten de-ai mei, ‘într-o formă de cozonac’. Picioarele mele își petrec timpul țopăind, târându-se pe covor, făcând curse din sufragerie în dormitor. Dar, măcar din când în când, trebuie sa le amintesc ‘alura’.

Pentru ca e activitatea pe care o fac cu placere de 20 de ani. 20! acum am numărat… Când vine vorba de nevoi, alergarea e pentru mine undeva în partea de jos a piramidei. A devenit o chestiune de igienă personală. O fac pentru mine, singură. Pentru ca cel mai mult îmi place să alerg singură.

Asta bineînțeles dacă nu pot alerga cu tata. Pentru că ‘alergarea’ mi-a dat-o tata. Cred că e cea mai autentică formă de conectare pe care o știu între un tată și o fiică. M-a luat cu el de când aveam 13 ani. Cu el am alergat primul kilometru, apoi primii trei, primii cinci, pe malurile Cibinului. Într-o vreme în care eram priviți ca niște ciudați. Luam papucii de alergare cu noi oriunde mergeam. ‘Tati, vin și eu. Să nu pleci fără mine’. Orice drum cu mașina intre punctul A și B se putea transforma în alergare. Trebuie cumpărată pâine? Alergare. Anumite distante geografice se discutau în ‘câte maratoane sau semimaratoane’. Apoi tot cu tata și primii cincisprezece și primii patruzeci și doi de kilometri.

Acum ne despart un pic mai mult de 100 de distante de maraton. Alerg și pentru ca mi-e dor de el.

Tata, la finish-ul maratonului DHL din weekendul trecut, cu nepoțica Emma în brațe. O inspirație pentru toți.

O zi lungă

Astăzi a fost o zi din aceea. În care prima senzație când mă trezesc e că mă înham la plug. Știam că Vlad are program suplimentar la serviciu seara, Mihnea e în faza de dezobișnuit de suzetă, sunt mulți nervi și multe lacrimi cu ocazia asta, afară sunt 46 de grade și opțiunile sunt limitate, laptopul e ‘stricat de doua zile, mâine abia îl aduce tata de la service’ (adică îl scoate mama din sertar). Zi în care nu știu exact ce avem de mâncare la prânz, ceva între supa de două zile și felul doi făcut în grabă aseară. Pun pariu că nu vor vrea de nici unele. În plus, am o grămadă de restanțe personale, care mă zgândăresc: de la examenul de arabă la aniversări uitate ale unor prieteni dragi, de la nescris pe blog de multă vreme la nealergat de și mai multă… Toate ingredientele unei zile casnice lungi. Și exact asta i-am zis acum câteva ore lui Vlad, cu o față obosită, ajunsă la capătul nervilor: azi a fost o zi lungă.
Dar acum s-au culcat pisoii. Și mă reculeg. Va veni vremea, curând chiar, când zilele vor fi iar prea scurte. Va veni vremea când mă voi regăsi neînghesuită în pat, fără greutatea mânuțelor și piciorușelor căzute aleatoriu, fără mirosul buclelor transpirate. Vremea când fetița care cânta din toată puterea plămânilor azi pe stradă, cu telefonul pornit pe melodia ei preferată, din Frozen, ‘coz fo a aaa time in ooorevaaaaaa’, va fi mare și departe. Probabil nu va mai cânta pe drum spre alimentara într-o banală marți după-masă. Ziua când băiețelul cârlionțat care se juca azi de-a ‘mami, eu plec la serviciu și tu să plângi’, sau ‘ mami, hai să ne jucăm de-a ‘Al meu! Al meu!’, va avea alte probleme de rezolvat, alte suferințe de vindecat. Fără mine.
Nu, se vede treaba că iar mi s-a dereglat busola.
Zilele lungi sunt acelea care lasă amintiri. Și iarăși, nu pentru prima dată de când sunt mamă, trăiesc un sentiment acut de Acum. Asta e unul dintre cele mai frumoase cadouri de la copiii mei.
De ce să îmi doresc zile scurte, când pot avea zile pline, cu toate anotimpurile în ele?

Intre femei

Am reînceput cursul de arabă. În seara asta, prima ședință. După trei luni de curs in Muscat, trec acum la nivelul următor, la care învăț alfabetul. Marea diferență față de ce făceam în Oman nu stă însă în cursul în sine, ci în organizare. Acolo făceam cursurile la Institutul Cultural Franco-Omanez, o vilă veche care te transporta direct în Europa. Îmi amintea perfect de vila din Cluj în care aceeași instituție, de data asta fraco-română, m-a învățat franceza. Atmosfera cursului degajată, profesorul omanez simpatic, plin de glume. Doar dijdașa albă și turbanul pe care le purta contrastau cu grupul acela vesel de occidentali (plus doi pakistanezi și un nigerian) de toate vârstele, femei și bărbați. Dar asta nu făcea decât să adauge o notă în plus la atmosfera pestriță. Aici, în Doha, cursul are loc la Institutul Fanar, instituție care vrea să faciliteze învățarea limbii arabe și, printre altele, înțelegerea islamului.

Clasele au loc la etajul de femei al clădirii, în care ai acces cu un lift pentru femei, luat dintr-un hol doar pentru femei, în care ajungi dacă treci printr-o ușă pe care scrie mare și cu multe semne de exclamare ‘doar pentru femei’. Pentru cei cărora tot nu le este clar, e pusă și poza unui cap înfășurat în văl. Automat îmi trag eșarfa mai tare peste umeri, de frică să nu sar prea tare în ochi. Oricum, mereu mă simt dezbrăcată în țara asta.

Suntem vreo 20 femei în grupa. Din Pakistan, Malaezia, Filipine, India, Mexic, Franța, Anglia, Olanda, România…. Jumătate sunt musulmane, multe poarte abaya sau jallaabiyya. Unele au pe cap modelul de eșarfă care se trage și peste față, burqua, prin care se vad doar ochii. Altele, poartă o eșarfă dintr-un voal fin, negru, care acoperă fața complet. Câteva se mulțumesc cu hijaab, un batic tot din voal, de regulă negru pe aici, care ascunde doar părul.

Dacă le-aș fi văzut pe stradă pe cele care poartă vălul complet peste față aș fi spus că sunt toate femei de aici, din Golf. Nu mi-aș fi închipuit că în spatele vălului poate să se ascundă o față cu trăsăturile altei rase. O femeie care, poate, nici nu vorbește araba. Dar, de fapt, ce știu eu? Încă privesc orice femeie învăluită în negru din cap pana în picioare (la propriu) ca pe un mister ambulant. Acel veșmânt care lasă să se vadă din când în când o încheietură de mână delicată, decorată cu henna, și de care atârnă, de multe ori, o poșetă dintre cele mai scumpe. Mi-au trebuit luni să mă educ să nu îmi mai întorc privirea după ele.

Bineînțeles, aici fețele sunt descoperite. Suntem intre femei.

Între femei! Eu, care nu am cautat niciodată ipostaza asta. Eu care, la o bere în jurul mesei, mă întorc automat către conversația băieților. Dacă nu se întâmplă să am lângă mine o prietenă bună sau o altă femeie cu care să am o pasiune comună (în afară de pasiunea pentru proprii copii…), prefer grupurile mixte. Mă atrag mai mult conversațiile de bărbați cu glumele lor, cu stilul lor degajat de a vorbi despre orice, cu modul lor necomplicat de a sta de vorbă, cu înțepăturile lor prietenești.

Oricum, în Golf nici nu se pune problema de a discuta cu vreun bărbat. Am făcut câteva gafe care m-au învățat minte. Asa că, dacă nu se face sa vorbești cu Ei, iar cu Ele nu poți să începi o conversație (cine ar putea începe o conversație cu o bucată de voal negru?), nu îmi rămâne decât să mă limitez la banale discuții cu occidentalii.

Dar să revin la curs.

Profesoara e îmbrăcata în abaya, are o față blândă, completată perfect de burtica însărcinată. Poartă și ea acel văl care îi acoperă total fața în lume. Aici e ridicat deasupra capului, pe care stau acum cel puțin 3 straturi de material negru, de lungimi diferite. Din minut în minut, ca toate femeile pe care le vad purtând hijaab, își duce mana la cap să își aranjeze materialul în jurul feței, sub bărbie sau la frunte, imediat sub linia parului.

Asadar, alfabetul: Alif, Baa’, Taa’, Thaa’, … 20 glasuri din aproape la fel de multe limbi materne diferite încercând să îmblânzească în cor acel Khaa‘ care dă dureri de gât. După o jumătate de oră se aude în încăpere cântarea Isha’a, chemarea la a 4a rugăciune a zilei. Câteva femei se foiesc, îngrijorate. Profesoara le liniștește: it’s ok to go for Salah. O treime din clasă se ridică și pleacă. Câteva europence ne uitam uimite. E clar că merg în camera de rugăciune, dar ne e greu să înțelegem că s-a oprit cursul de îndată ce a cântat moscheea. Profesoara se apleacă sub catedră și își scoate covorul pe care îl desfășoară acolo, în fața clasei, și își începe nestingherită plecăciunile.

Colega olandeza din spate dă din umeri: „everything is possible in this country”. Apoi intrăm în vorbă. Are patru copii, mici, între 2 și 8 ani. Începem o conversație pe un ton rapid, ca și cum trebuie să ne spunem totul în 8 minute jumate. ‘Eu am doi’. ‘Lucrezi?‘ ‘Nu, eu stau acasă cu ei. Tu?‘ ‘Da, mi-am luat de lucru part time, dar e nu îmi place ce fac, apoi sunt plătită prost, cam cât o plătesc pe bonă. Abia reușesc să îi duc pe cei trei copii mai mari la grădiniță și scoală. Cea mica ar mai dormi dimineața, trebuie sa o trezesc. Pe ea o ia bona de la grădiniță, pe ceilalți îi iau eu. La vară nu știu ce facem, o să vină bunicii să îi ia, apoi merg eu sa stau puțin cu ei, apoi merge taică-su, apoi îi trimitem într-o tabără de sailing, ceva. Dar ne întrebăm: pentru ce toate astea? Merită? De ce i-am mai făcut dacă nu stam cu ei? Chiar aseară discutam asta cu soțul meu și…‘ Gata rugăciunea. Femeile se întorc pe rând în clasă, profesoara și-a înfășurat covorul. Au trecut zece minute, eu deja am o relație cu femeia de lângă mine, căreia nici nu îi știu numele. Dar se pare că împărtășim aceleași dileme, aceleași bătăi de cap… frământări de mame muncitoare.

Reluam: Kaaf, Laam, Meem, Noon…

Continuam. 20 de glasuri de femei, cam tot atâtea accente diferite, atâtea limbi care se contorsionează la nemilosul și imposibilul Aayn…

 

Nu a fost rea prima oră surghiunită între femei. Chiar le aștept cu nerăbdare pe următoarele. Vreau să le cunosc mai bine pe aceste femei în negru, vreau să le înțeleg. Să văd de ce am mai multe în comun cu femeia neînvăluită din spatele meu, sau de ce mi se pare așa. Doar pentru că nu poartă văl, vine în pantaloni și e tunsă scurt? Pentru ca e din Europa? (acasă fiind, Olanda mi se pare așa de departe. De ce aici fraternizăm?). Sau poate nu am ce să înțeleg. În definitiv, sub abaya sau jallaabiyya, femeile învăluite au aceiași jeansi, aceleași tricouri de la mall. Sub hijaab sau burqua aceleași dileme, aceleași frici, aceleași dorințe. Sau nu? În sfârșit, obligată să stau între femei, poate am sa reușesc să dezleg niște mistere ambulante.

 

 

Restaurante children friendly. Cer prea mult?

Intrăm, încercăm să găsim o masă într-un colț mai ferit, o vânăm pe cea care are băncuță, dacă există. Ne așezăm, cerem scaun înalt, deși știm că nu o să îl folosim prea mult. Ni se aduce meniul. Sărim peste meniul de copii, când există. Acolo se adună de obicei fast fast-food-ul: cartofi prăjiți, fish sau chicken fingers, paste simple cu sos de roșii (ma întreb câteodată dacă doar cei mari au dreptul la o carne, un pește la grătar, o friptură, o pastă cu ingrediente faine, legume la cuptor. Nu ar fi mai simplu și mai sănătos ca meniul de copii să fie pur și simplu o cantitate mai mică din diversele feluri de pe meniul principal?).

Dacă avem noroc, copiii stau liniștiți până comandăm. În zilele mai puțin norocoase, îi strig în fugă lui Vlad ce să comande pentru mine, în timp ce încerc să recuperez un copil care o ia în sus pe scări sau se urcă pe bar.

Apoi mâncăm pe rând, pe fugă. Pe copii reușim să îi ținem la masă încă alte 10 minute, cât le trebuie să se sature.

Sună cunoscut cuiva?

Problema e că ne place să mâncăm la restaurant, ne place să ieșim. Ne încăpățânam să nu devenim casnici pentru următorii 15 ani. Dar nu vrem nici să stăm la masă doi părinți, doi copii și două tablete. Vrem să rămână o masa în familie. Însă pentru copii e mult să stea în fața farfuriei peste o jumătate de oră. Este egoista dorința asta? Nu, pentru că vrem să le placă și lor. Vrem să avem unde hrăni copiii într-o ambianță plăcută când suntem în oraș, în alte locuri decât binecunoscutele lanțuri de fast-food (sau chiar magazine de mobila), altfel foarte child-friendly.

Am început să îmi dau seama că se poate altfel odată ajunși în Oman, când am făcut cunoștință cu restaurantele care aveau și o family room. Nu e nimic deosebit acolo, nici nu știu dacă există pentru nevoia femeilor de a se simți mai puțin expuse (deși merg și bărbații), sau pur și simplu pentru a nu invada tot restaurantul cu copii gălăgioși. Acel family room e o sală separată în restaurant, unde nu se fumează, cu mese și scaune normale, fără loc de joacă, jucării sau ceva asemănător. Noua ne plăcea sa mergem la un restaurant iranian unde se servea bufet (perfect pentru copii înfometați), în family room unde era un acvariu mare cu pești, o colivie cu papagali, un pârâiaș artificial decorativ și zâmbete pe fețele chelnerilor. Mai ales acelea, indiferent de cantitatea de mâncare dată pe jos, de vreun chiuit, de vreun copil intrat cu picioarele în apă.

În Qatar am găsit un restaurant fain. Cu o terasă mare, lângă care este amenajat un loc de joacă. Copiii stau pe lângă noi 20 de minute până se satură de mâncat, apoi merg la joacă și noi îi urmărim de la masă. Fain de tot, pentru toți.

 Locul de joaca din fata restaurantului Oriental Pearl, în Doha:

 

 Dacă mă întreabă cineva, prefer acela cu family room. Pentru noi nu e nevoie de loc de joacă dacă copii pot mânca în ritmul și felul lor, punându-și singuri apă în pahar, jucându-se cu solnița (cu toate ‘pierderile colaterale’ acceptate, fără stress) și se pot plimba nestingheriți printre mese. Dar asta e pentru noi, părinții mai…hipioți.

 Ok, nu ai loc de joacă afară, nu ai curte. Bun, nu ai nici spațiu pentru o family room, și nici nu vrei să îți alerge copii printre mese. Fie, nu poți delimita printr-un perete spațiu de nefumători cu cel de fumători (să zicem că, o dată la multă vreme, părinții acceptă să intre cu copilul într-un loc cu ceva fum). Dar poți pune într-un colț o masă mică cu trei scăunele, sau un panou de joacă, patru jucării și niște carioci. Să zicem că nu ai spațiu nici pentru asta, sau nu permite decorul. Atunci cumpără zece mașinuțe și 5 animale de plastic, o cutie de creioane colorate și niște hârtie, fă rost de niște cărți pentru copii, împrumută-le la masă. Lucrurile noi îi încântă pe copii, sunt mai interesante decât cele pe care le luăm de acasă. Cei mici vor fi încântați. Și părinții nu își doresc decât asta. O jumătate de oră liniștită la restaurant, cu o conversație normală și un fel de mâncare luat fără întreruperi, zâmbete pe fețele copiilor – toate acestea sunt mai importante decât ce e în farfurie. Chiar și clienții fără copii îți vor mulțumi. Dacă ai încerca, proprietarule de restaurant fără pretenții de stele Michelin, s-ar putea să fii surprins. Investiția e mică, beneficiile de imagine sunt mari. Ăștia cu copii și cu chef de ieșit din casă suntem multi și știm să ducem veștile bune mai departe.

Cealaltă Michaela

Avea 22 de ani și un caiet cu 100 de rețete. Eu fac 33 de ani poimâine și cunosc, pe încercate, vreo 20 de rețete. Cât de cât.
Răsfoiesc caietul, încerc să descopăr femeia din spatele scrisului grăbit, dar atent. Încerc sa o imaginez la o cafea la ibric cu vreo vecina, tanti Maria de exemplu, de pe pagina a zecea a caietului („prăjitura Tanti Maria”). Răsfoiesc. Pe prima pagina: Rețete culinare Micky, 1977-1978. Apoi bunătăți de tot felul, dulci, sărate, de la Tanti Zereș, de la Tanti Doina, cu specificații clare pe alocuri (“foarte, foarte buna”, sau “de făcut în oala alba cu capac”), alteori foarte expeditive, semn ca știa ea mai bine. În josul paginilor, tipărite, sloganuri ca “Nici o zi fără loz în plic” (e o agenda tipărita de Administrația de Stat Loto-Pronosport). La mijloc, o ciorna de scrisoare. Apoi pagini întregi de scoruri la remy sau cărți. O pagina pentru cărți împrumutate și date cu împrumut. Câteva pagini cu modele de bluze tricotate sau de rochii de ocazie.
Mă gândesc cât de puternice și harnice trebuiau să fie femeile atunci. Cum încropeau mâncăruri diverse din câteva ingrediente, cum găseau înlocuitori pentru trei sferturi din rețeta originală. Cum fugeau la vecina pentru o lingurița de sare. Cum își organizau ziua în funcție de metri rămași de stat la coadă. Cum își lucrau ținutele de petrecere cu niște gheme și două andrele. Cum colorau viata lor și a copiilor, trăită pe fond gri impus, fără jucării, fără televizor, fără youtube.
Și cum aveau toate un caiet ca ăsta, Caietul, ținut bine într-un sertar, care cuprindea toate secretele unei gospodării.
O viață într-un caiet, care nu e nici jurnal, nici colecție de scrisori sau memorii, dar care surprinde detaliile cotidianului într-un mod foarte subtil.

E cealaltă bunică a copiilor mei. Atunci era doar o foarte tânără mămică, ca multe din generația ei, cu un regat în bucătărie, deșteaptă și energica, care se dedica copiilor și îi creștea foarte relaxat. A plecat repede, când tatăl copiilor mei încă dădea teze la scoală. Dar cred ca o ghicesc în firea deschisa și frumoasa a lui Vlad, și în ochii Micăi, albastru-verzui, oblici. Mica, cea care ii poarta și numele. Mai încerc să o dibuiesc în caietul ăsta cu pagini desprinse, la care a revenit de atâtea ori. Busola ei din gospodărie. Am să le iau pe toate la rând, rețetă cu rețetă. Fără mixer, fără tigăi neadezive sau tăvi de silicon. Doar cu Mica ajutor. Musai.

Fata mamii și mama fetii

Mica ține supărarea. Și se supără sincer. Am descoperit asta într-o zi când era tare micuță, să fi avut vreun an, după ce am lăsat-o vreo 10 minute cu mătușile ei ca să pot fugi după Mihnea. A rămas cu privirea ațintită într-un punct fix pe asfalt, cu mânuțele abandonate în poală, nemișcată. Voia să arate, cu toată mărunțimea ei, cât de tare s-a supărat. Altă dată s-a întâmplat  într-o noapte, când ne-am întors acasă, eu cu tatăl ei, după un weekend prelungit. Aveam  inima strânsă de emoția revenirii, conștiința încărcata și sânii angorjați. Nu m-a privit, nu a vrut să știe de mine ore bune.

Am ajuns să cunosc bine ochii supărați, buza frântă și mânuțele atârnând a dezamăgire.

Dragă Misună, ascultă, se va întâmpla să îl iubești pe tati mai tare și să fii geloasă pe mine, să mă numești urâtă și rea, să nu mai vrei să mă pupi, să mă minți despre vreun băiat, să nu mă mai suni câtva timp, să mă cerți că ți-am ratat nu știu ce carieră, să te superi că greșesc ceva cu copiii tăi. Să ne așezăm fiecare pe propriile adevăruri și să nu ne mai dăm mâna. Fii sigură că se vor întâmpla toate.

Dar să îți fie clar, în fiecare secundă a vieții tale, că te iubesc, că sunt a ta și că aș muta munții din loc pentru tine. Că te așez înaintea mea. Că uneori greșesc, dar niciodată intenționat. Că nu vreau să existe vină. Că sunt mama.

Chiar dacă.

Chiar când.

Și tu, privire mustrătoare din ochișori verzi albaștrii, să știi că nu m-ai luat pe nepregătite. Nu faci decât să îmi amintești că mi-a venit rândul. Rândul să zic și eu ceea ce tot auzea mama de la bunica: las’ c-ăi vedea tu când ăi avea copchiii tăi.

Mamă de doi (sau cum e să ai Soarele și Luna sub același acoperiș)

„Mica, Misuuuunaaa, te-ai trezit? Vrei sa te joci cu bebelușul al tăăăăău?” zice Mihnea de dimineață, afundându-și degetul arătător în obrazul ei grăsuț și aducându-i jucăria la pat. Eu mai să mă înec cu ceaiul, dar nu zic nimic. Apoi încep un joc în care Mihnea îi dă cu un pluș peste cap și râd amândoi. Sunt aproape sigură că se va termina în lacrimi, dar îi las în pace. Mai târziu vin împreună spre bucătărie, strigându-mă entuziasmați. Ochișorii oblici ai Micăi erau aproape închiși de bucurie în timp ce spunea „Mami, muțele, muțele” și arăta spre mânuțele lor împreunate. Până și Mihnea se mira parcă. Pentru ca nu a fost mereu așa. Și știu că nu va fi așa în fiecare zi. Dar vreau să țin minte ziua de azi, prima zi de dragoste frățească vădită. El – 3 ani și 3 luni, ea – 1 an si 10 luni. Să mai zic că la prânz, când Mica a adormit în cărucior, Mihnea a ținut să o pupe în somn? Încă de trei ori, până i-a ieșit țocul perfect. Mi-am înăbușit totuși chiotul triumfător, ba chiar m-am uitat în cealaltă parte: dacă o pupă, sa fie pentru că vrea el, nu ca să-mi facă mie o bucurie.

Știu că familia nu ți-o alegi, o aleg alții pentru tine. Eu le voi fi mereu recunoscătoare alor mei pentru că mi-au dăruit o soră, sau, mai bine zis, că m-au dăruit pe mine ei. Până să îmi fac propria familie, ea a fost stâlpul meu de sprijin, busola la care apelam în momentele de rătăcire, varianta mea mai frumoasă (ah, până și căsuța ei era mereu mai frumoasă, când ne  jucam de-a viața de oameni mari), confidenta, deschizătoarea de drumuri. Și încă e multe din acestea. Cu ea am împărțit totul, și nu mă refer la jucării (câte aveam pe atunci) sau la haine, ci la lucruri importante – aceiași părinti, bunici, unchi și veri, aceleași bucurii, aceleași angoase. Ea mă cunoaște perfect, suntem din același aluat. Și e tare bine să ai pe cineva din același aluat cu tine. De fapt, să nu fii niciodată singur.

În familia extinsă sunt înconjurată de modele de frați apropiați. Cel mai bun prieten al tatălui meu e fratele său. Iar pe ultima foaie din biblia veche a bunicii, mama lor, sunt notați cei nouă frați din familia ei, numele, data nașterii și a morții. Bunica le-a supraviețuit tuturor și abia așteaptă sa ne povestească despre fiecare în parte, Adam, Aurel, Saveta, Ana… Apoi și la mama, în familia ei numeroasa, frații s-au crescut unii pe alții, s-au ținut în școli.

Vlad, soțul meu, are un frate mai mare. Mi-l amintesc pe Alex într-o dimineață de petrecere, acum vreo 10 ani, în sufrageria lor inundată de aburi de alcool, avertizându-mă: ai grijă, El e familia mea.

Mi-a fost întotdeauna foarte greu să înțeleg o relație frățeasca lipsită de dragoste, de apropiere. Cred că ceva e greșit acolo, că s-a greșit undeva, că e mare păcat.

E de la sine înțeles că am plănuit dintotdeauna un al doilea copil. Nici o clipă nu am ezitat. Însă nu am fost pregătită să aștept mai mult de un an jumate prima îmbrățișare frățească sinceră.

Scriu ce am învățat, ce am făcut bine și ce am greșit, ce simt acum.

Am învățat că un copil, dacă este lăsat să își exprime sentimentele, nu se arată mereu entuziasmat de sosirea unui frate mai mic, probabil depinde si de fire, si de varsta si de zeci de alti factori. In orice caz, Mihnea a fost departe de a dori să ia bebelușul în brațe. La prima întâlnire a vrut să o tragă jos din pat, de picioare. Nici nu și-a arătat vreodată interesul de a mă ajuta cu schimbatul, cu îmbrăcatul. De fapt, era încă atât de mic, un an și șapte luni, un bebeluș el însuși. Cred că vreo opt luni a ignorat-o, pur și simplu. Asta în cel mai bun caz. Multa vreme după ce a învățat cât de cât să vorbească, Mihnea nu i-a pronunțat numele. Ne-am dat seama că e importantă, totuși, pentru el, abia când o persoană venită în vizită i-a propus în glumă sa plece cu surioara lui. Mihnea a izbucnit într-un plâns disperat: Mica a meaaaa, a meaaa!

Am învățat că e greu să fii frate mai mare. Nici să fii frate mai mic nu e chiar floare la ureche, pentru că e apăsător uneori să ai un model de urmat, însa cred ca e mai simplu în general.

Mă felicit pentru faptul că i-am alăptat pe amândoi, ar fi fost prea mult pentru el să piardă, în detrimentul ei, și partea asta a relației noastre.

Mă bucur că am purtat-o pe Mica de când avea doua zile. Asta mi-a lăsat două brațe libere pentru Mihnea, nelipsind-o pe ea deloc de căldura și de prezența mea. Îmi pare rău, însă, că nu m-am jucat și mai mult cu el, că nu am coborât-o mai des pe Mica din wrap, ca să fiu doar a lui mai multă vreme.

Îmi pare rău pentru suferința lui Mihnea la nașterea surioarei lui. Mă felicit însă că am înțeles reacțiile lui ca normale, că nu l-am învinovățit aproape niciodată, în ciuda presiunilor externe. I-am explicat mereu că ea suferă, că eu sufăr, că lovind-o nu rezolvă nimic. Că știu că uneori ar vrea să nu o aibă în preajmă. Plâng pentru toate îmbrâncelile și mușcăturile pe care le-a încasat Mica. Dar am știut sa văd durerea la amândoi.

Îmi vine să urlu de neputința de a mă dubla. El vrea să facem curse de mașini, lupte greco-romane, să se cațere pe vârful cel mai înalt (și eu, totuși, vreau să fiu prin preajma). Ea vrea să se dea pe leagăn, să se plimbe, să taie pâinea cu cuțitul singură (și eu, totuși, vreau să fiu prin preajma).

Când îi prind pe amândoi pe același metru pătrat, îmi place să le țin capul fiecăruia pe câte un umăr și să le spun: „sunteți iubirile mele, sunteți Soarele și Luna, sunteți tot ce am eu mai scump”. Dar înțeleg ei mesajul? Știu ei că, pentru mine, Soarele și Luna sunt la fel de importante? Un astrolog m-ar contrazice. Dar el nu îi știe pe Mica și pe Mihnea.

Îmi e clar ca există iubire între ei. Îmi e la fel de clar că nu a fost la prima vedere, că s-a insinuat încet, în timp ce s-au descoperit: un zâmbet azi, o jucărie împărțită mâine, o boacănă în complicitate poimâine… Da, în ceea ce privește liniștea, atenția părinților, spațiul și chiar integritatea fizică ale fiecăruia, au existat și încă mai există sacrificii. Dar câștigul e mare: au un prieten pe viață, au un sprijin, au la comun cu cineva extrem de multe lucruri, și asta nu poate fi decât eliberator.

Apoi, fiecare primește și ceva în plus. Mihnea are pe cineva care îl privește ca pe un supraom, care îl adoră necondiționat. Are de la cine să învețe despre ajutor, despre compasiune. Mica are un apărător, un deschizător de drumuri (cine s-ar fi gândit că ea, prudenta, va învăța să se scufunde în piscină înainte de a învăța bine să meargă? Doar ca să facă ca el). El îi dă curajul să încerce lucruri noi, de la care poate ar opri-o firea ei conservatoare.

Și-apoi, ca bonus, cât de norocos să fii să știi de acasă cu ce ‘se mănâncă’ fetele si cu ce ‘se mănâncă’ băieții?

 ***

A fost și încă e greu. Mai greu decât cu unul, de zece ori mai simplu decât cu trei. Merită? Cred că da. Nu avem certitudini (dar oricum mie nu îmi plac certitudinile). Zece exemple de frați apropiați din jurul nostru nu ne garantează ca și ei vor fi la fel. Dar ajută. Poate.

Nu pot decât să sper că o să își aducă unul altuia mereu sentimentul de Acasă, așa cum trăiesc eu când sunt cu sora mea. Azi a fost o zi bună, cred că suntem pe drumul cel bun.

Bilant de an casnic

Am scris pe blog zilele trecute amintirile despre viața mea zbuciumată, cronometrată, de mamă care muncea la birou, cu copil mic acasă. Despre toate frământările mele, despre dorința permanentă de a fi in altă parte. In niciun loc, nici acasă, nici la birou, nu reușeam să mă dedic complet.

Cum săptămâna asta se împlinește un an de când ne-am mutat în Oman, de când stau acasă cu copiii, mi-am adunat amintirile și mi-am analizat sentimentele.

Incepusem să scriu acum două luni, într-o noapte, după ce au adormit copiii. Acum finalizez. Si încerc să trag concluzii.

*********

A adormit Misuna, dar încă suge în somn. Dau să o desprind din brațe, dar îmi dau seama că e acolo, mică, pufoasă, cu respirația caldă și dulce, cu părul umed. O strâng în brațe și mai stau. Decid să țin minte clipa asta. Corpul ăsta pe care îl cuprind în palme pe jumătate. Mirosul ăsta încă de bebeluș, la un an și opt luni. Să țin minte fața ei fericită, zâmbetul victorios de dinainte de a adormi în seara asta: și-a pus singură pijamaua. Bluza e pe dos și cu fața in spate. Perfect. Mă întorc și spre stânga. Simt celalalt copil, mai mare și cu carnea tare. Doarme dezvelit, cu capul către picioarele noastre.

Și mai stau să mă gândesc la ei, la fericirea mea de a fi cu ei, la anul care a trecut.

Oamenii spun că timpul trece repede și copiii cresc pe nesimtite. Eu nu cred,  mai ales când vine vorba despre anul care tocmai a trecut. Da, in cei doi ani de dinaintea acestuia, când am lucrat la birou, cu Mihnea acasă și apoi și cu Mica-Misuna ‘în pregatire’, viața îmi era punctată de serile în familie, de weekenduri, de duminică seara, de luni dimineața, de despărțirea de dinainte de plecarea în Franța, de întoarcerile acasă cu inima cât un purice și fluturași în stomac. Mi-a rămas în minte un puzzle de amintiri cu Mihnea, printre zile la indigo. A fost o perioadă nebună, de ‘mamă eroină’. A trecut mai repede și cu multe frământări.

Însă, de când am hotărât să stau acasă cu copiii, când unul avea 2 ani și un pic și celalalt trei sferturi de an, timpul a trecut lin și încet. Îmi amintesc foarte bine fiecare lună a anului, schimbarea anotimpurilor (chiar și în Sultanatul Oman se întamplă asta), zilele lungi cu plictiseală, zilele cu aventuri, zilele cu
plajă sau de la ‘peștele cucu-bau’, săptămânile când ne trezeam la 7 și cele când ne trezeam la 12, zilele cu mult plâns, cu țipete și gelozie, zilele cu pupături.

 

Mă gândesc ce aș fi ratat, poate.

Mihnea, momentul când și-a dat jos plutitoarele de la brâu și a zis ‘vreau fără!’. A sărit și a ieșit la suprafată singur. Apoi a început să înoate, sub apă, tot mai departe, tot mai eficent. Era, și încă e, o plăcere să vezi câtă bucurie își ia din joaca asta liberă cu apa, un copil de 2 ani și 8 luni (atât avea atunci) care nu se sinchisește de cei 3 metri de apă de sub el.

Si toate săriturile lui zilnice, pe apă și pe uscat, care mai de care mai spectaculoase.

Mihnea, sus pe canapea, cu racheta de tenis pe post de chitară, cerând ‘muzica mama hm hm’ (The Beatles, Taxman, albumul Revolver).

Tot el, strigând din spatele fotoliului, unde manevreaza mașinuțele din Cars: ”iu so bit tumoro” sau ‘is ghetin aueeeiii – not fo loooo!’ .

Mihnea, trecerea imperceptibilă de la ‘epină’ la ‘mașină’, de la ‘popii’ la ‘copii’, de la ‘popemi’ la ‘pompieri’ (și eu adoptând primele variante, într-o încercare să țin timpul pe loc). 

Mica, primii pași, făcuți destul de târziu și foarte mult pregătiți. Scumpa mea, încă se împiedică de o scamă, aleargă apăsat și aruncându-și un pic picioarele ân lateral.

Fața ei concentrată, precizia cu care, de la un an, mănâncă supa singură, cu lingura.

Rabdarea cu care învață să pună singură mărgele pe fir. Îți cere doar să ai timp să o privești. E o fericire să îi întâlnești ochișorii care te caută după fiecare victorie.

Mica, încercarea să facă întocmai tot ce face și Mihnea. În asemenea hal, că sare și ea în bazin fără aripioare. Tușeste, dă disperată din mâini, înghite apă, dar mai vrea.

Tot ea, pictându-se toată cu vopsele și făcând du-te vino din bucătărie în baie. Trebuie, de fiecare dată, să își curete mâinile și picioarele, să poată pune o culoare nouă. Și halul în care arată holul în acest proces, ea tot împiedicându-se și sprijinindu-se ba de ușă, ba de perete…

Bucătăria plină de rozmarin, cardamom, curry, turmeric, sare, în ziua când, din categoria proiecte casnice de anvergură, am desfăcut cutiile de condimente ca să facem, inițial, amestecuri de arome, ulterior, desene pe masă, în final, piste pentru mașini pe podea (mda, aici probabil că nu se pune problema de ‘a fi ratat ceva’, aceste proiecte nu ar fi existat dacă ar fi fost o bona ‘in charge’).

Nu, timpul nu sare. El curge. În fiecare zi, copiii ajungând cu o fracțiune de milimetru mai aproape de butonul liftului, de clantă, de întrerupător. Iți trebuie o anumită disponibilitate să observi asta.

Dar și mai mult aș fi ratat plânsul lor, crizele de nervi, bătăile și supărările lor. Sunt multe și din astea în viața unui copil, multe care poate nici nu apar dacă el nu are încredere să le scoată la suprafață. Aș fi ratat ocazia să fiu acolo, fără grabă, fără alte gânduri, să îi ascult, să pup unde doare, să ne ‘jucăm supărările’.

Nu mi-aș fi amintit ce frumos și eliberator e să te joci, pur și simplu, să te lași în voia imaginației. Nu aș fi regăsit plăcerea pe care o aveam când eram mică să joc roluri, să mă maimuțăresc, să fac teatru de papuși, să cânt pe zeci de voci diferite.

Nu aș fi realizat că e greu, al naibii de greu uneori, să stai acasă cu doi copii, să fii prezentă, atentă și conectată la ei asa cum au nevoie. Să fii aproape să o iei razna uneori, să îți vină să fugi, să te ascunzi. Și, uneori, chiar să te pui pe plâns, și să vină copilul mai mare să te mângâie: ‘Liniștește, mama! Mâine o sa râda mama’.

Aș fi ratat să ratez supe, ciorbe, fripturi. Aș fi ratat ocazia să fac pâine cu maia.

Sau, și mai important, aș fi continuat să cred că eu nu sunt în stare să am grijă de o casă, de o familie, de un soț.

 Și ce e fain în toată povestea asta e că sunt aceeași, că mâine aș putea să ma întorc la un birou și să-mi reiau profesia de unde am lăsat-o. Sau de mai jos. Ok, probabil de mai jos. Nu chiar de la xerox, dar, pană la urma, ce contează mai mult pentru mine? Nu dau pe nimic anul ăsta cu ei.

Și un fel de concluzie

Nu cred că muncitul în afara casei te face mai puțin mamă, nu înseamnă că îți iubești mai puțin copiii sau că ei te iubesc mai puțin. Cred în importanța timpului de calitate petrecut cu copiii . La limită, tind să cred că sunt de preferat câteva ore de conectare și dedicare cu și pentru copii, decât o zi plină de oftări, frustrări și zeci de treburi casnice care îți lasă cu copiii, în cel mai bun caz, o oră de joacă, în cel mai rău, doar contact vizual.

Cum spuneam, sunt norocoasă să fi cunoscut ambele fețe ale monedei. Interesant, m-am regăsit în ambele, sau, mai bine zis, ambele ipostaze mi-au revelat forțe și calităti nebănuite. Dacă ar fi să renunț la una din ipostaze, aș renunța la prima, aceea de mamă muncitoare. Dar asta sunt eu, asta e concluzia la care am ajuns pentru mine și familia mea.

Și continui să cred că societatea de azi nu prețuieste la adevarata valoare o mamă, că sunt multe lucruri de regândit, că sunt variante mai bune decât simpla alegere între a te reîntoarce rapid la job sau a pune pe vecie la naftalina taiorul de birou/halatul de munca/stiloul de profesor etc.

Framantari de mama muncitoare

Tânără, într-o relaţie faină de tot, cu o carieră promiţătoare. Asta eram eu în iarna lui 2009. A venit el, Mihnea, să schimbe parametrii. Cât mai era în burtică, vechea ‘eu’ a avut un cuvânt mai puternic de spus. Am negociat un concediu scurt de maternitate, 1 lună înainte, două luni full time după, plus încă două luni part time. La sfârşitul perioadei, era deja prevăzută o deplasare lungă (nu mai ştiu, 10 zile, aşa ceva) în Franţa. 

Nu o vedeam însă ca pe catastrofa pe care am simţit că o trăiesc atunci când, peste câteva luni, am plecat cu noaptea în cap la aeroport, cu valiza pregătită pentru o săptămână de călătorii, laptop-ul, pompa de sân şi o jucărie (cu mirosul lui) în poşetă. M-am întors de trei ori de la uşă, să îi mai simt respiraţia o dată, să îi mai sărut mânuţa, şi piciorul, şi burtica, şi iar mânuţa, să îi mai mângâi o dată şuviţele blonde transpirate.

Se schimbasera calculele. Oboseala zborului de ora 6 dimineaţa şi sosirea şifonată, după o noapte albă, erau de preferat plecării tihnite cu o seară înainte. Timpul îmi era calculat la minut. Dar timpul nu însemna bani, ci conectare, iubire, disponibilitate.

Multe s-au schimbat după ce l-am ţinut pe Mihnea în braţe pentru prima oară. Am înţeles cum e să fii cu adevarat puternică. Mi-am lăsat instinctele să guverneze, am alăptat exclusiv, am dormit cu copilul în pat, l-am purtat în braţe sau în sling mult, mereu.

Am făcut cunoştinţă pe parcurs cu ideile de Attachment Parenting, dar a fost mai degrabă bucuria de a îţi găsi instinctele confirmate de câţiva psihologi buni, decât revelaţia unei metode de parenting ideală. Pentru că alesesem să mă întorc la muncă repede, eram, fizic, departe câteva ore pe zi. Insă toate lucrurile pe care le faceam noi, acel alăptat, acel purtat, acel somn îmbrăţişaţi, ne conectau la loc, rămâneam ataşaţi. Sau cât de ataşaţi se putea în condiţiile acelea vitrege.

Jobul meu avea zeci de avantaje şi doar două inconveniente: se întampla la birou şi uneori presupunea plecări în străinatate. După venirea lui Mihnea, zilele deveniseră pline, pline. Orice minut era exploatat. Devenisem eficientă. Imi pregăteam de obicei hainele de birou de seara. Dimineaţa mă trezeam cu puiul, ne iubeam, sugea, ne iubeam, ne jucam, mai sugea, apoi mă imbrăcam repede şi plecam la serviciu. Peste vreo trei ore aveam prima întâlnire: Mihnea venea să isi ia masa la birou. La prânz, fugeam acasă să alăptez, a doua întâlnire (pe asta am început să o mai sar când Mihnea se facuse suficient de mare să mănânce şi altceva la prânz. Atunci mă mulgeam şi păstram laptele la rezerva din congelator pentru deplasările în Franţa  (în frigiderul bucătăriei de la birou, Mihnea avea compartimentul lui). După-masa, dădeam o fugă jumătate de oră în parcul dintre casa noastră şi birou, unde Mihnea se plimba cu mama sau cu bona (aveam un sistem de bunică/bonă, care îşi împărţeau cele cinci zile lucrătoare din săptămână). Alăptam acolo, în parc, pe leagăn sau pe bancă, în pantofii cu toc şi camaşa office.  Seara fugeam acasă şi eram nedespărţiţi până a doua zi dimineaţă.  Când plecam pentru mai mult de 5 zile în Franţa, venea în weekend la mine. Până la un an jumate, Mihnea a bifat Parisul, Bordeaux-ul, Strasbourgul…

De obicei, când mă puneam în pat, îmi făceam aritmetica nocturnă, bilanţul timpului petrecut împreună din acea zi: calculam orele petrecute departe de el, scăzând din  timpul petrecut la birou orele în care dormea peste zi, scăzând minutele în care stateam cu el în parc şi, uneori, minute câştigate între două deplasări ale mele, când puteam să dau o fugă acasă. Rezultatul, de obicei intre 4 şi 6 ore, era raportat la 24, pentru că noaptea dormeam cu puiul în braţe, şi, cel puţin pentru mine, ăsta era timp preţios împreună.

Iată o poză din rutina noastră zilnică, la birou:

Nu ştiu cum ar fi aratat relaţia mea cu Mihnea şi mai ales gradul nostru de conectare dacă nu aş fi alăptat, daca nu l-aş fi purtat cât de mult am putut, dacă nu am fi dormit împreună. Tind să cred că nu mi-ar mai fi zâmbit atât de mult Mie.

Am început să mă frământ puţin mai târziu, când Mihnea a crescut suficient să stea în funduleţ în carucior şi să se mişte în voie. La despărţirea din parc, sau pe aleea din faţa biroului până unde îi conduceam, începuse să mă caute la plecare, îşi întorcea capul după mine şi mă urmărea cu privirea până la intersecţie. Dacă până atunci nu putuse să imi spună că îl deranjau plecările mele, o facea acum. Ochişorii lui mari şi albaştri îmi aruncau adevărul în faţă. Si adevărul era că nu, nu făceam tot ce era mai bine pentru el.

Ajunsesem să mă confrunt cu nemilosul ‘şi cum ar fi fost dacă‘? (De exemplu, cum ar fi fost să fiu acolo când Mihnea a facut primii paşi? Cu siguranţă nu aş fi stat să plâng în faţa mesajului de la mama care mă anunţa minunea, pe când eu eram pe tren între undeva departe şi altundeva şi mai departe).

Tot la vremea aceea am avut o conversaţie interesantă cu o doamnă din lumea business-ului bucureştean. Imi spunea:’ văd toate aceste tinere, inteligente, cu cariere în faţă, cum lasă totul să stea acasă doi ani cu copiii. Ce risipă!’. Mi-a rămas în cap cuvântul acesta, ‘risipa’. Era o risipă? Pentru cine? Auzeam probabil o laudă la adresa mea, tânăra în taior cu pompa de muls în geantă. Dar m-aş fi lipsit de ea (şi de pompă, şi de laudă).

Cred că pe atunci mi s-a clarificat o chestie: că societatea noastră modernă stă foarte prost la  organizare în materie de crescut copiii. Am ajuns să avem diviziunea muncii şi la capitolul ăsta. De ce eu, care l-am născut pe Mihnea, mă duc la muncă, pentru ca altcineva să se ocupe de creşterea lui? Sunt eu mai bună în rolul meu de femeie care lucrează în ‘economia reală‘? Sau e munca asta de a creşte copilul prea ‘de jos’ pentru nivelul meu academic? Sunt eu mai importantă în altă parte decât sunt acasa?

Ar mai fi raspunsuri posibile: findcă ‘pentru copilul mic oricum nu contează cine stă cu el, doarme mai mereu’ (pe asta chiar am auzit-o, e singurul răspuns de care sunt sigură că e fals). Pentru că, de fapt, alesesem ce e mai simplu pentru mine, întorcându-mă la o activitate pentru care m-am pregătit şi la o poziţie pentru care am luptat. Pentru diferenţa de bani. Din frica de a renunţa la carieră pentru o activitate la care oricum va trebui să renunţ odată cu intrarea copilului la gradiniţă sau scoală. Din inerţie. Din nevoia de a da un exemplu copilului. Pentru o scoală mai bună în viitor…

Mă făcea alegerea asta mai fericită, măcar pe mine, dacă pe copilul meu nu? Poate. Nu cred totuşi. Mai degrabă independenţa câştigată, ca rezultat al acestei alegeri, îmi aducea un confort, un echilibru.

Există femei care îşi iubesc munca şi (sau) care au ales profesii ce nu permit ieşirea din circuit pentru o perioadă mare de timp. Dar care se simt, ca mine, deşirate între muncă şi copil, instinctul acela de a rămâne lângă pui fiind prea puternic să le permită să accepte pur şi simplu situaţia. Pentru toate aceste femei copiii rămân cea mai mare realizare (vorba uneia din ele, ‘diploma de doctorat e zero pe langă asta!’), deşi alegerea lor pare că le contrazice. Toate, sunt sigură, au parte de aritmetica aceea nocturnă.

Alte femei renunţă la tot (profesie, statut social, bani) din dorinţa de a se dedica complet copiilor.

Am cunoscut mame din aceste două categorii. Cred că, în esenţă, ele se aseamana foarte tare. Sunt femei puternice. Si se găsesc cumva împotriva curentului în societatea de astăzi.

Sunt norocoasă că am reuşit să imi ‘acomodez’ serviciul şi să reduc astfel din distanţa care se instaleaza inexorabil între bebeluş şi mama care lucrează. Dar câtor mame li se oferă libertatea asta? Poate aşa ar trebui să arate lucrurile într-o lume ideală, pentru acele femei care îşi doresc sau trebuie neapărat să se întoarcă repede la muncă: birouri baby friendly (în care să poată veni bebeluşul în vizită), orare flexibile. Sau întoarcerea progresivă dintr-un concediu mai lung de maternitate, fără stresul pierderii muncii de până atunci. Sau comunităţi mici de mame care lucrează în acelaşi perimetru, în care să existe o forma de daycare comună.

*******************************************

Lunile au trecut. Am reuşit cumva, în ritmul acela nebun, să mai facem loc în familia noastră încă unui copil. Am reînceput lucrul când ea, Michaela (Mica sau Misuna după porecla ei) avea 6 luni, bineînţeles, cu mult mai puţin avânt decât prima dată. Cateva luni mai târziu am demisionat pentru a-l urma pe sotul meu, care a acceptat o muncă de expat. Acum se împlineşte un an de când sunt în acest ciudat concediu de maternitate, început când copiii aveau 9 luni, respectiv 2 ani şi 3 luni. Oficial i-am zis an sabatic.

Inca nu am un răspuns clar, al meu, la niciuna din întrebările de mai sus. Deşi stau acasa cu copiii, deşi mi-am asumat rolul de mamă cu normă întreagă, mă frământă aceleasi gânduri. Nu ştiu cât va mai dura perioada asta: 6 luni, un an, doi ani… Dar ştiu că fiecare zi întreagă cu ei e un cadou pe care l-am primit de la viaţă. E una dintre puţinele decizii din viaţa mea în care nu există urmă de regret.

Mi-a ramas în cap sfatul unui profesor din Franţa care mi-a devenit prieten drag, atunci când i-am spus că renunţ, o vreme, la job: Adela, partez maintenant, concentrez vous sur vos enfants, mais surtout, ne vous oubliez pas! Notez deci, să nu uit de mine.