Bilant de an casnic

Am scris pe blog zilele trecute amintirile despre viața mea zbuciumată, cronometrată, de mamă care muncea la birou, cu copil mic acasă. Despre toate frământările mele, despre dorința permanentă de a fi in altă parte. In niciun loc, nici acasă, nici la birou, nu reușeam să mă dedic complet.

Cum săptămâna asta se împlinește un an de când ne-am mutat în Oman, de când stau acasă cu copiii, mi-am adunat amintirile și mi-am analizat sentimentele.

Incepusem să scriu acum două luni, într-o noapte, după ce au adormit copiii. Acum finalizez. Si încerc să trag concluzii.

*********

A adormit Misuna, dar încă suge în somn. Dau să o desprind din brațe, dar îmi dau seama că e acolo, mică, pufoasă, cu respirația caldă și dulce, cu părul umed. O strâng în brațe și mai stau. Decid să țin minte clipa asta. Corpul ăsta pe care îl cuprind în palme pe jumătate. Mirosul ăsta încă de bebeluș, la un an și opt luni. Să țin minte fața ei fericită, zâmbetul victorios de dinainte de a adormi în seara asta: și-a pus singură pijamaua. Bluza e pe dos și cu fața in spate. Perfect. Mă întorc și spre stânga. Simt celalalt copil, mai mare și cu carnea tare. Doarme dezvelit, cu capul către picioarele noastre.

Și mai stau să mă gândesc la ei, la fericirea mea de a fi cu ei, la anul care a trecut.

Oamenii spun că timpul trece repede și copiii cresc pe nesimtite. Eu nu cred,  mai ales când vine vorba despre anul care tocmai a trecut. Da, in cei doi ani de dinaintea acestuia, când am lucrat la birou, cu Mihnea acasă și apoi și cu Mica-Misuna ‘în pregatire’, viața îmi era punctată de serile în familie, de weekenduri, de duminică seara, de luni dimineața, de despărțirea de dinainte de plecarea în Franța, de întoarcerile acasă cu inima cât un purice și fluturași în stomac. Mi-a rămas în minte un puzzle de amintiri cu Mihnea, printre zile la indigo. A fost o perioadă nebună, de ‘mamă eroină’. A trecut mai repede și cu multe frământări.

Însă, de când am hotărât să stau acasă cu copiii, când unul avea 2 ani și un pic și celalalt trei sferturi de an, timpul a trecut lin și încet. Îmi amintesc foarte bine fiecare lună a anului, schimbarea anotimpurilor (chiar și în Sultanatul Oman se întamplă asta), zilele lungi cu plictiseală, zilele cu aventuri, zilele cu
plajă sau de la ‘peștele cucu-bau’, săptămânile când ne trezeam la 7 și cele când ne trezeam la 12, zilele cu mult plâns, cu țipete și gelozie, zilele cu pupături.

 plaja

Mă gândesc ce aș fi ratat, poate.

Mihnea, momentul când și-a dat jos plutitoarele de la brâu și a zis ‘vreau fără!’. A sărit și a ieșit la suprafată singur. Apoi a început să înoate, sub apă, tot mai departe, tot mai eficent. Era, și încă e, o plăcere să vezi câtă bucurie își ia din joaca asta liberă cu apa, un copil de 2 ani și 8 luni (atât avea atunci) care nu se sinchisește de cei 3 metri de apă de sub el.

Si toate săriturile lui zilnice, pe apă și pe uscat, care mai de care mai spectaculoase.

Mihnea, sus pe canapea, cu racheta de tenis pe post de chitară, cerând ‘muzica mama hm hm’ (The Beatles, Taxman, albumul Revolver).

Tot el, strigând din spatele fotoliului, unde manevreaza mașinuțele din Cars: ”iu so bit tumoro” sau ‘is ghetin aueeeiii – not fo loooo!’ .

Mihnea, trecerea imperceptibilă de la ‘epină’ la ‘mașină’, de la ‘popii’ la ‘copii’, de la ‘popemi’ la ‘pompieri’ (și eu adoptând primele variante, într-o încercare să țin timpul pe loc). 

Mica, primii pași, făcuți destul de târziu și foarte mult pregătiți. Scumpa mea, încă se împiedică de o scamă, aleargă apăsat și aruncându-și un pic picioarele ân lateral.

Fața ei concentrată, precizia cu care, de la un an, mănâncă supa singură, cu lingura.

Rabdarea cu care învață să pună singură mărgele pe fir. Îți cere doar să ai timp să o privești. E o fericire să îi întâlnești ochișorii care te caută după fiecare victorie.

Mica, încercarea să facă întocmai tot ce face și Mihnea. În asemenea hal, că sare și ea în bazin fără aripioare. Tușeste, dă disperată din mâini, înghite apă, dar mai vrea.

Tot ea, pictându-se toată cu vopsele și făcând du-te vino din bucătărie în baie. Trebuie, de fiecare dată, să își curete mâinile și picioarele, să poată pune o culoare nouă. Și halul în care arată holul în acest proces, ea tot împiedicându-se și sprijinindu-se ba de ușă, ba de perete…

Bucătăria plină de rozmarin, cardamom, curry, turmeric, sare, în ziua când, din categoria proiecte casnice de anvergură, am desfăcut cutiile de condimente ca să facem, inițial, amestecuri de arome, ulterior, desene pe masă, în final, piste pentru mașini pe podea (mda, aici probabil că nu se pune problema de ‘a fi ratat ceva’, aceste proiecte nu ar fi existat dacă ar fi fost o bona ‘in charge’).

Nu, timpul nu sare. El curge. În fiecare zi, copiii ajungând cu o fracțiune de milimetru mai aproape de butonul liftului, de clantă, de întrerupător. Iți trebuie o anumită disponibilitate să observi asta.

Dar și mai mult aș fi ratat plânsul lor, crizele de nervi, bătăile și supărările lor. Sunt multe și din astea în viața unui copil, multe care poate nici nu apar dacă el nu are încredere să le scoată la suprafață. Aș fi ratat ocazia să fiu acolo, fără grabă, fără alte gânduri, să îi ascult, să pup unde doare, să ne ‘jucăm supărările’.

Nu mi-aș fi amintit ce frumos și eliberator e să te joci, pur și simplu, să te lași în voia imaginației. Nu aș fi regăsit plăcerea pe care o aveam când eram mică să joc roluri, să mă maimuțăresc, să fac teatru de papuși, să cânt pe zeci de voci diferite.

Nu aș fi realizat că e greu, al naibii de greu uneori, să stai acasă cu doi copii, să fii prezentă, atentă și conectată la ei asa cum au nevoie. Să fii aproape să o iei razna uneori, să îți vină să fugi, să te ascunzi. Și, uneori, chiar să te pui pe plâns, și să vină copilul mai mare să te mângâie: ‘Liniștește, mama! Mâine o sa râda mama’.

Aș fi ratat să ratez supe, ciorbe, fripturi. Aș fi ratat ocazia să fac pâine cu maia.

Sau, și mai important, aș fi continuat să cred că eu nu sunt în stare să am grijă de o casă, de o familie, de un soț.

 Și ce e fain în toată povestea asta e că sunt aceeași, că mâine aș putea să ma întorc la un birou și să-mi reiau profesia de unde am lăsat-o. Sau de mai jos. Ok, probabil de mai jos. Nu chiar de la xerox, dar, pană la urma, ce contează mai mult pentru mine? Nu dau pe nimic anul ăsta cu ei.

Și un fel de concluzie

Nu cred că muncitul în afara casei te face mai puțin mamă, nu înseamnă că îți iubești mai puțin copiii sau că ei te iubesc mai puțin. Cred în importanța timpului de calitate petrecut cu copiii . La limită, tind să cred că sunt de preferat câteva ore de conectare și dedicare cu și pentru copii, decât o zi plină de oftări, frustrări și zeci de treburi casnice care îți lasă cu copiii, în cel mai bun caz, o oră de joacă, în cel mai rău, doar contact vizual.

Cum spuneam, sunt norocoasă să fi cunoscut ambele fețe ale monedei. Interesant, m-am regăsit în ambele, sau, mai bine zis, ambele ipostaze mi-au revelat forțe și calităti nebănuite. Dacă ar fi să renunț la una din ipostaze, aș renunța la prima, aceea de mamă muncitoare. Dar asta sunt eu, asta e concluzia la care am ajuns pentru mine și familia mea.

Și continui să cred că societatea de azi nu prețuieste la adevarata valoare o mamă, că sunt multe lucruri de regândit, că sunt variante mai bune decât simpla alegere între a te reîntoarce rapid la job sau a pune pe vecie la naftalina taiorul de birou/halatul de munca/stiloul de profesor etc.

Advertisements

15 thoughts on “Bilant de an casnic

  1. Foarte frumos scris! Ai dreptate si gandesti, procedezi corect ca o mama si femeie de admirat! Felicitari pentru cei 2 copii minunati pe care ii ai.

  2. Da, si eu am suferit mult, cand luni de zile stateam singura-singurica cu cel mic, apoi dupa 1 an cand m-am intors la birou, cum psui si tu, nu ma puteam concentra la niciunul….. Apoi problemele de la birou, apoi m-am tot gandit daca n-ar fi mai bine sa stau acasa cu copilul. Dar cand am vazut-o pe mama mea ce mult vorbeste, povesteste, se joaca cu copilul meu, iar eu nu am asa rabdare….Sincer, nu stiu daca as putea sa stau doar acasa…tocmai pentru ca mi se pare ca ma depaseste. Asa ca RESPECT pentru femeile care stau acasa!

  3. Ce frumos scrii!
    Ade scumpa, te admir ca ai avut curajul sa te lasi de job si sa mergi in tarile calde cu piticii si il admir pe al tau sot ca ti-a dat increderea si sprijinul pt a face acest pas. De atatea ori m-am gandit “cum ar fi”, insa acum ma gandesc cel mai mult la asta, deoarece de o sapt m-am intors la job, and it literally sucks. Cand sunt la job ma gandesc la Ema, iar acasa ma gandesc cate am de facut la job… e un cerc vicios nasol… ma gandesc zilnic sa renunt sau sa schimb ceva… jobul, tara, rutina?

  4. si eu am trecut exact prin ce ai trecut tu….cu primul copil am plecat la serviciu la 9 luni iar cu cel de-al doilea (are un an) nu ma gandesc deocamdata sa ma apuc din nou de job….imi este asa de bine cu el acasa…..fiica-mea are 18 ani si deja are propriul program 🙂 si, cum spui si tu, ma topesc in privirea celui mic, il urmaresc ore intregi cum se joaca, cum alearga, cum se ridica in varful picioarelor sa ajunga la intrerupatoare, cum rade, cum plange, cum tipa, cum adoarme si cum se trezeste….nu mai vorbesc cum suge…..imi doresc sa nu se mai termine aceste momente adanci si fericite….

  5. Asa de bine ma regasesc in cele spuse de tine. Bine, eu am doar un copil 🙂 dar si asa… ce mult imi doresc sa ne revedem candva, sa ne spunem multe, la un ceai, cu cei mici jucandu-se in jur…

  6. nu am stiut de blogul tau, l-am descoperit prin Andreea… e fain sa retraiesti momente pe care le-ai trait ! Asa de faine momente … acu ma duc repede sa-l imbratisez pe Radu care, evident, e la calculator ( dupa ce am cititi asta simt nevoia musai…), Ada e cu tatal ei plecata, da vine ea. Te pupam, bravo ! Ma abonez la scrierile tale.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s