Comunicarea prin joc (sau de-a râsu’-plânsu’ cu Mihnea)

IMG-20140914-WA0002

Despre cartea Playful Parenting de Lawrence J Cohen cred că am auzit prima dată de la prietena mea Elena Loghin, citind articolul ei pe blog www.elenaloghin.ro/playful-parenting-at-work-adica-pus-in-practica-pe-pielea-mea Recunosc că, la prima lectură, nu am înțeles adâncimea mesajului. Da, Elena s-a jucat cu băiețelul. Au alergat prin casă, s-au distrat. Și? Care-i chestia?

Mihnea al meu creștea și jocurile evoluau de la cucu-bau și zornăitul jucăriilor. Se născuse Mica și am avut nevoie să îl ajut pe Mihnea să se simtă iubit și înțeles în noul context. Ajutorul a venit de la prietena mea Otilia Mantelers, trainer de Playful Parenting printre multe alte chestii minunate pe care le face în viața ei (otilia-mantelers.urbankid.ro). Ea m-a învățat jocul cu bebelușul de jucărie pe care Mihnea îl trântea pe pereți și râdea, spre disperarea mea teatrală. Și tot de la ea am înțeles că râsul ăla e bun.

Apoi am citit cartea Playful Parenting și am înțeles mai bine articolul Elenei. Pentru că Elena a făcut multe lucruri în după-masa aceea de joacă cu băiețelul. L-a făcut să se simtă puternic lăsându-l să scape din îmbrățișarea ei de nenumărate ori. L-a făcut să se simtă stăpân, neimpunându-i cum să se joace. L-a făcut să râdă cu hohote fără să îl gâdile (nu-i așa ușor!).

Abia atunci am înțeles ‘care-i chestia’. Elena i-a dedicat o oră din ziua ei, s-a jucat fără să facă altceva, fără să se fofileze încet către cana ei de ceai, fără să aranjeze în treacăt fața de masă, fără să verifice mesajele pe telefon. S-a conectat cu el. Cu alte cuvinte, Elena i-a ‘umplut paharul’. Chestia asta cu paharul mi se pare cea mai reușită metaforă din literatura de parenting. Am citit despre ea tot în cartea asta. Cu toții avem nevoie ca, la un moment dat, cineva (sau ceva) să ne readucă starea de bine, starea de “pahar plin”. După o zi grea, după o zi plină, după o zi lungă, după orice zi, ne putem trezi cu paharul gol și cu nevoia acută de a-l reumple. La copii, paharul ăsta se golește destul de des, însă noi putem să îl reumplem cu o îmbrățișare, cu un sărut, cu un joc, cu conectare.

Copiii se joacă. Orice am face sau nu am face, ei se joacă. Asta e lumea lor. Jocul e unealta lor de învățare, de comunicare, dar și de auto-vindecare. Uneori e bine să îi lăsăm în lumea jocului nestingheriți, alteori însă e important să intrăm și noi, să ne lăsăm purtați într-o lume unde ei stăpânesc limbajul. Putem să ne așezăm lângă ei pe covor, să ne dezbrăcăm de scoarța de adult, să ne eliberăm mâinile, picioarele și vocea. Apoi nu mai avem decât să aplecăm urechea și să deschidem ochii. Mi-au plăcut mult vorbele lui Patty Wipfler pe care le amintește Cohen în cartea Playful Parenting (traducerea mea din engleză): Joaca este modul copiilor de a ne povesti despre viața lor. Jucându-ne ce vor ei să se joace, cum vor ei să se joace, este modul nostru de a-i asculta cu adevărat.

Jocul e unul din lucrurile care îmi amintesc că, până la urmă, copiii înșiși ne învață să le fim părinți buni. Dacă îi lăsăm.

Mihnea e un copil care, la cei 4 ani, nu verbalizează încă foarte mult emoțiile. Însă din jocul lui și cu el am aflat mai multe decât dacă mi-ar fi povestit o noapte întreagă cu vorbe de adult. E ca și cum m-a luat de mână și m-a trecut un prag. Jocurile pe care le amintesc aici sunt toate inițiate de el, inventate de el, repetate la cererea lui și terminate pentru ca el a considerat că e gata. Sunt doar câteva exemple de jocuri de care îmi amintesc. Cu siguranță au fost și altele pe care nu le-am putut descifra, poate pentru care nu am avut destulă sensibilitate sau dispoziție.

De-a pisica sau “Mami, lovește-mă!”

Mihnea iubește pisicile. La bunici are o pisică de care îi place, dar sentimentul nu e reciproc. Nu stă deloc la mângâiat. Anul trecut, când o mai prindea, o mângâia puțin apoi o lovea. Nu știu exact de ce și sigur nici el nu avea idee de ce. După câteva luni, reîntorși în Qatar, a inițiat un joc cu pisici, la care s-a înhămat cu drag și Mica.

“Mami, noi suntem pisici”

“Oh, cât îmi plac pisicile! Pisi, pisi, pisi, vino aici să te mângâi. De ce fugi? De ce te ascunzi? (el o tulea în patru labe după perdea). Haide, că nu vreau să îți fac rău, vreau să te mângâi.”

“Mami, tu acum mă lovești și eu fug”

(Ok, vrea sa îl lovesc. Ezit la început: ce facem aici? Devenim violenți? Însă îmi amintesc de cartea Playful Parenting. Cohen ne propune să ne imaginăm că ni s-ar fi întâmplat ceva înspăimântător sau bulversant despre care nu am avea voie să vorbim. Apoi să ne imaginăm că nu ni s-ar permite nici măcar să ne gândim la lucrurile acelea. Exact la fel este când nu lași un copil să se joace în felul în care vrea să se joace. Jocul este modul lor de a vorbi și de a gândi (din nou, traducere proprie din engleza).

Încetez deci să ezit și îl lovesc ușor când vine spre mine. El fuge din nou mieunând iar eu mă vait:

“Vaaai, iartă-mă, te rog, pisicuță dragă. Nu am vrut să te lovesc. Nu știu de ce te-am lovit. S-a întâmplat. Uite, mâna asta a mea nu a putut să se oprească la timp. Vaaai! Uite, o bag la închisoare! (și îmi blochez mâna sub mine)”

El vine pe furiș și eliberează mâna….

Reluăm jocul de la capăt, iarăși și iarăși.

Probabil a avut nevoie să gestioneze supărarea că nu a putut să se joace cu pisica așa cum a vrut el. Poate, de ce nu, avea nevoie să se descarce pentru că, în ultima perioadă, fusese mai agresiv și lovise câțiva parteneri de joacă. Și poate nu merg prea departe când mă gândesc că avea nevoie de înțelegere pentru pornirile lui agresive. Gestul lui de a lovi nu era unul premeditat, venea dintr-o nevoie neîmplinită, poate din frică. Brațul meu care lovea “pisica” devenea “agresorul” pe care el îl înțelegea și îl ajuta.

Oricum ar fi, după câteva săptămâni în care am repetat jocul, agresivitatea a scăzut simțitor. Și, de când suntem la Brașov iarăși, nu a mai lovit niciodată pisica. Nici alți copii.

Strugurii interziși

În ultima vreme Mihnea e destul de frustrat din cauză că îi interzicem să mănânce și să bea anumite produse. Am pus lacăt pe Coca-Cola (cat de mult și-o dorește! Mihnea, dragul meu, când vei crește și vei citi blogul ăsta, promit să ciocnim o sticla de Cola rece. Ma abțin și eu până atunci!), bere, vin, chipsuri. Mereu ne întreabă de ce nu are voie să le mănânce, îi explicăm ce și cum cu alcoolul, cu chimicalele. Dar explicațiile nu sunt de ajuns.

Acum câteva zile stăteam în curte cu un bol mare de struguri.

“Mami, îmi iau un strugure și tu nu mă lași!”

“Băi, Mihnea, ia mâna de pe struguri! Nu, nu, nu! Copiii nu au voie struguri! Scoate din gură acum, scuipăăăă Mihneaaaaaa”

Începem urmărirea prin curte. El râde, eu ma împiedic, râde și mai tare. Apoi mă păcălește și mai ia un strugure. Joaca asta se lasă cu multe chicoteli. O cere o dată la câteva zile. Acum înțeleg de ce și mă bucur că are ocazia să râdă de lucruri care altă dată îl supărau.

Happy birthday” fără plâns!

Nu am nimic împotriva plânsului. Plânsul e treabă serioasă. Dacă e lăsat să vină când e nevoie și ascultat cu urechi iubitoare și înțelegătoare, e o descărcare atât de necesară. Nu îi încurajez niciodată pe copii să se oprească din plâns, să își înghită lacrimile.

De data asta însă, Mihnea mi-a cerut (prin joc, cum altfel) să îl ajut să treacă fără plâns printr-o situație specială.

Când a împlinit 2 ani, la suflatul lumânărilor de pe tort, Mihnea a avut un plâns sfâșietor. La 3 ani la fel. Nu știu exact de ce, probabil că nu voi afla prea curând. Când am început să îi povestesc lui Mihnea, cu câteva luni înainte, că va împlini 4 ani în curând, a început un joc nou.

Trebuia să aprindem lumânări, să cântăm „Happy Birthday”, el să sufle lumânările. Iar și iar. Jocul devenea chiar plictisitor și simțeam nevoia să îl variez. Cântam în românește, apoi în franceză. Am început să ne oferim și cadouri.

Am repetat mult jocul ăsta, săptămâni la rândul.

Când s-a apropiat aniversarea de 4 ani, Mihnea a devenit temător. Nu voia petrecere, nu voia tort, nu voia nici cadouri. Ne-am conformat.

Cu o zi înainte de aniversare însă, situația s-a schimbat. Ne-a anunțat că vrea tort, fără petrecere. Ne-a spus că vrea și lumânări. Spre mirarea mea, a cerut să îi cântăm. Și i-am cântat. Avea o emoție mare pe față, dar voia să continuăm. Și, în mijlocul cântecului, îmi șoptește la ureche:

“Mami, tu zici acum: Băi, copilul ăsta nu plânge?”

Înțeleg și zic pe voce mirată și a catastrofă: “Băi, copilul ăsta NU PLANGE? Noi cântăm aici și el nu plânge?”.

La jocul ăsta nu m-am prins bine “care-i faza”. Important e că a râs cu poftă și, prima dată de când s-a născut, s-a bucurat cu adevărat de ziua lui de naștere.

Acestea sunt exemplele care îmi vin în cap. Bineînțeles, și Mica are jocurile ei. Însă am preferat să le amintesc pe ale lui Mihnea tocmai pentru că, la el, mi se pare că sunt, deocamdată, cel mai sofisticat instrument de comunicare.

Asa că mă joc. Mă joc până la limita penibilului și peste. Câteodată surprind ațintite asupra mea priviri amuzate ale altor părinți care stau pe margine și supraveghează locul de joacă. Priviri care se întreabă, probabil, dacă nu fac cumva carieră de animatoare la petreceri de copii. Deseori adun mai multi copii în jurul meu. Cred că am un talent pentru chestia asta.

Nu toți au talent de animator de petreceri sau păpușar. Însă toți părinții, cred eu, au datoria să intre în lumea copiilor. Să fie, măcar din când în când, parteneri dedicați. Joacă cot la cot. Jumătate de oră plonjare în copilărie. Ce, nu era frumos?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s