Framantari de mama muncitoare

Tânără, într-o relaţie faină de tot, cu o carieră promiţătoare. Asta eram eu în iarna lui 2009. A venit el, Mihnea, să schimbe parametrii. Cât mai era în burtică, vechea ‘eu’ a avut un cuvânt mai puternic de spus. Am negociat un concediu scurt de maternitate, 1 lună înainte, două luni full time după, plus încă două luni part time. La sfârşitul perioadei, era deja prevăzută o deplasare lungă (nu mai ştiu, 10 zile, aşa ceva) în Franţa. 

Nu o vedeam însă ca pe catastrofa pe care am simţit că o trăiesc atunci când, peste câteva luni, am plecat cu noaptea în cap la aeroport, cu valiza pregătită pentru o săptămână de călătorii, laptop-ul, pompa de sân şi o jucărie (cu mirosul lui) în poşetă. M-am întors de trei ori de la uşă, să îi mai simt respiraţia o dată, să îi mai sărut mânuţa, şi piciorul, şi burtica, şi iar mânuţa, să îi mai mângâi o dată şuviţele blonde transpirate.

Se schimbasera calculele. Oboseala zborului de ora 6 dimineaţa şi sosirea şifonată, după o noapte albă, erau de preferat plecării tihnite cu o seară înainte. Timpul îmi era calculat la minut. Dar timpul nu însemna bani, ci conectare, iubire, disponibilitate.

Multe s-au schimbat după ce l-am ţinut pe Mihnea în braţe pentru prima oară. Am înţeles cum e să fii cu adevarat puternică. Mi-am lăsat instinctele să guverneze, am alăptat exclusiv, am dormit cu copilul în pat, l-am purtat în braţe sau în sling mult, mereu.

Am făcut cunoştinţă pe parcurs cu ideile de Attachment Parenting, dar a fost mai degrabă bucuria de a îţi găsi instinctele confirmate de câţiva psihologi buni, decât revelaţia unei metode de parenting ideală. Pentru că alesesem să mă întorc la muncă repede, eram, fizic, departe câteva ore pe zi. Insă toate lucrurile pe care le faceam noi, acel alăptat, acel purtat, acel somn îmbrăţişaţi, ne conectau la loc, rămâneam ataşaţi. Sau cât de ataşaţi se putea în condiţiile acelea vitrege.

Jobul meu avea zeci de avantaje şi doar două inconveniente: se întampla la birou şi uneori presupunea plecări în străinatate. După venirea lui Mihnea, zilele deveniseră pline, pline. Orice minut era exploatat. Devenisem eficientă. Imi pregăteam de obicei hainele de birou de seara. Dimineaţa mă trezeam cu puiul, ne iubeam, sugea, ne iubeam, ne jucam, mai sugea, apoi mă imbrăcam repede şi plecam la serviciu. Peste vreo trei ore aveam prima întâlnire: Mihnea venea să isi ia masa la birou. La prânz, fugeam acasă să alăptez, a doua întâlnire (pe asta am început să o mai sar când Mihnea se facuse suficient de mare să mănânce şi altceva la prânz. Atunci mă mulgeam şi păstram laptele la rezerva din congelator pentru deplasările în Franţa  (în frigiderul bucătăriei de la birou, Mihnea avea compartimentul lui). După-masa, dădeam o fugă jumătate de oră în parcul dintre casa noastră şi birou, unde Mihnea se plimba cu mama sau cu bona (aveam un sistem de bunică/bonă, care îşi împărţeau cele cinci zile lucrătoare din săptămână). Alăptam acolo, în parc, pe leagăn sau pe bancă, în pantofii cu toc şi camaşa office.  Seara fugeam acasă şi eram nedespărţiţi până a doua zi dimineaţă.  Când plecam pentru mai mult de 5 zile în Franţa, venea în weekend la mine. Până la un an jumate, Mihnea a bifat Parisul, Bordeaux-ul, Strasbourgul…

De obicei, când mă puneam în pat, îmi făceam aritmetica nocturnă, bilanţul timpului petrecut împreună din acea zi: calculam orele petrecute departe de el, scăzând din  timpul petrecut la birou orele în care dormea peste zi, scăzând minutele în care stateam cu el în parc şi, uneori, minute câştigate între două deplasări ale mele, când puteam să dau o fugă acasă. Rezultatul, de obicei intre 4 şi 6 ore, era raportat la 24, pentru că noaptea dormeam cu puiul în braţe, şi, cel puţin pentru mine, ăsta era timp preţios împreună.

Iată o poză din rutina noastră zilnică, la birou:

poza

Nu ştiu cum ar fi aratat relaţia mea cu Mihnea şi mai ales gradul nostru de conectare dacă nu aş fi alăptat, daca nu l-aş fi purtat cât de mult am putut, dacă nu am fi dormit împreună. Tind să cred că nu mi-ar mai fi zâmbit atât de mult Mie.

Am început să mă frământ puţin mai târziu, când Mihnea a crescut suficient să stea în funduleţ în carucior şi să se mişte în voie. La despărţirea din parc, sau pe aleea din faţa biroului până unde îi conduceam, începuse să mă caute la plecare, îşi întorcea capul după mine şi mă urmărea cu privirea până la intersecţie. Dacă până atunci nu putuse să imi spunăîl deranjau plecările mele, o facea acum. Ochişorii lui mari şi albaştri îmi aruncau adevărul în faţă. Si adevărul era că nu, nu făceam tot ce era mai bine pentru el.

Ajunsesem să mă confrunt cu nemilosul ‘şi cum ar fi fost dacă‘? (De exemplu, cum ar fi fost să fiu acolo când Mihnea a facut primii paşi? Cu siguranţă nu aş fi stat să plâng în faţa mesajului de la mama care mă anunţa minunea, pe când eu eram pe tren între undeva departe şi altundeva şi mai departe).

Tot la vremea aceea am avut o conversaţie interesantă cu o doamnă din lumea business-ului bucureştean. Imi spunea:’ văd toate aceste tinere, inteligente, cu cariere în faţă, cum lasă totul să stea acasă doi ani cu copiii. Ce risipă!’. Mi-a rămas în cap cuvântul acesta, ‘risipa’. Era o risipă? Pentru cine? Auzeam probabil o laudă la adresa mea, tânăra în taior cu pompa de muls în geantă. Dar m-aş fi lipsit de ea (şi de pompă, şi de laudă).

Cred că pe atunci mi s-a clarificat o chestie: că societatea noastră modernă stă foarte prost la  organizare în materie de crescut copiii. Am ajuns să avem diviziunea muncii şi la capitolul ăsta. De ce eu, care l-am născut pe Mihnea, mă duc la muncă, pentru ca altcineva să se ocupe de creşterea lui? Sunt eu mai bună în rolul meu de femeie care lucrează în ‘economia reală‘? Sau e munca asta de a creşte copilul prea ‘de jos’ pentru nivelul meu academic? Sunt eu mai importantă în altă parte decât sunt acasa?

Ar mai fi raspunsuri posibile: findcă ‘pentru copilul mic oricum nu contează cine stă cu el, doarme mai mereu’ (pe asta chiar am auzit-o, e singurul răspuns de care sunt sigură că e fals). Pentru că, de fapt, alesesem ce e mai simplu pentru mine, întorcându-mă la o activitate pentru care m-am pregătit şi la o poziţie pentru care am luptat. Pentru diferenţa de bani. Din frica de a renunţa la carieră pentru o activitate la care oricum va trebui să renunţ odată cu intrarea copilului la gradiniţă sau scoală. Din inerţie. Din nevoia de a da un exemplu copilului. Pentru o scoală mai bună în viitor…

Mă făcea alegerea asta mai fericită, măcar pe mine, dacă pe copilul meu nu? Poate. Nu cred totuşi. Mai degrabă independenţa câştigată, ca rezultat al acestei alegeri, îmi aducea un confort, un echilibru.

Există femei care îşi iubesc munca şi (sau) care au ales profesii ce nu permit ieşirea din circuit pentru o perioadă mare de timp. Dar care se simt, ca mine, deşirate între muncă şi copil, instinctul acela de a rămâne lângă pui fiind prea puternic să le permită să accepte pur şi simplu situaţia. Pentru toate aceste femei copiii rămân cea mai mare realizare (vorba uneia din ele, ‘diploma de doctorat e zero pe langă asta!’), deşi alegerea lor pare că le contrazice. Toate, sunt sigură, au parte de aritmetica aceea nocturnă.

Alte femei renunţă la tot (profesie, statut social, bani) din dorinţa de a se dedica complet copiilor.

Am cunoscut mame din aceste două categorii. Cred că, în esenţă, ele se aseamana foarte tare. Sunt femei puternice. Si se găsesc cumva împotriva curentului în societatea de astăzi.

Sunt norocoasă că am reuşit să imi ‘acomodez’ serviciul şi să reduc astfel din distanţa care se instaleaza inexorabil între bebeluş şi mama care lucrează. Dar câtor mame li se oferă libertatea asta? Poate aşa ar trebui să arate lucrurile într-o lume ideală, pentru acele femei care îşi doresc sau trebuie neapărat să se întoarcă repede la muncă: birouri baby friendly (în care să poată veni bebeluşul în vizită), orare flexibile. Sau întoarcerea progresivă dintr-un concediu mai lung de maternitate, fără stresul pierderii muncii de până atunci. Sau comunităţi mici de mame care lucrează în acelaşi perimetru, în care să existe o forma de daycare comună.

*******************************************

Lunile au trecut. Am reuşit cumva, în ritmul acela nebun, să mai facem loc în familia noastră încă unui copil. Am reînceput lucrul când ea, Michaela (Mica sau Misuna după porecla ei) avea 6 luni, bineînţeles, cu mult mai puţin avânt decât prima dată. Cateva luni mai târziu am demisionat pentru a-l urma pe sotul meu, care a acceptat o muncă de expat. Acum se împlineşte un an de când sunt în acest ciudat concediu de maternitate, început când copiii aveau 9 luni, respectiv 2 ani şi 3 luni. Oficial i-am zis an sabatic.

Inca nu am un răspuns clar, al meu, la niciuna din întrebările de mai sus. Deşi stau acasa cu copiii, deşi mi-am asumat rolul de mamă cu normă întreagă, mă frământă aceleasi gânduri. Nu ştiu cât va mai dura perioada asta: 6 luni, un an, doi ani… Dar ştiu că fiecare zi întreagă cu ei e un cadou pe care l-am primit de la viaţă. E una dintre puţinele decizii din viaţa mea în care nu există urmă de regret.

Mi-a ramas în cap sfatul unui profesor din Franţa care mi-a devenit prieten drag, atunci când i-am spus că renunţ, o vreme, la job: Adela, partez maintenant, concentrez vous sur vos enfants, mais surtout, ne vous oubliez pas! Notez deci, să nu uit de mine.

Advertisements

37 thoughts on “Framantari de mama muncitoare

  1. Draga mea Ade, felicit initiativa de blog! Sa citim multe si frumoase cum este acest prim articol!

    De acord cu tine, orice clipa cu copiii este o minune. M am bucurat de fiecare din cei 2 ani petrecuti in concediu de maternitate. Le-am zambit celor care mi-au spus ca sunt “dusa” ca pierd atat de mult timp, lipsind de la serviciu. Chiar am o prietena buna care imi spunea asta si dupa ce a avut bebelul, si-a cerut scuze 🙂

    Dar sa stii, conexiunea cu copilul nu o face doar alaptatul, slingul etc. Fiecare mama are felul ei de conexiune, unica, cu copilul. Eu nu am reusit sa alaptez mai mult de o luna. Am incercat din rasputeri (probabil insuficient, deoarece stiu ca nu exista “nu ai lapte”). Nici nu am dormit cu ei in pat decat prima luna. Dar ne iubim ca in prima zi 🙂

    Te felicit si te admir pentru demisie. An sabatic sa fie!!
    Eu am avut noroc ca sunt home based de 7 ani, de cand am nascut primul copil. Asta mi se pare cel mai bun tip de job ever pentru o mama. Sunt langa ei imediat ce ajung acasa, de la scoala/gradi. Asa ceva zic sa cauti cand te gandesti sa reiei activitatea. Pt ca prietenul tau are dreptate, nu uita nici de tine. Toate la timpul lor!

    Cu drag, Diana

    • Diana, nu ar fi rau ceva home based, insa mi-ar lipsi partea sociala. Am sa ma gandesc la asta, deja ma gandesc de fapt. Multumesc pentru cuvintele tale. Oricum, nu cred ca alaptatul si purtatul sunt singurele metode de conectare, insa, in situatia mea, care petreceam 9 ore pe zi afara din casa, asta a fost solutia

  2. Cat te inteleg…
    Mi-am dat demisia de la un job foarte bun pt a-mi urma sotul in cariera de `´expat“… 🙂 In aceeasi luna am ramas insarcinata cu primul copil… Cand avea cea mica 9 luni am zis ca e momentul sa incep din nou sa lucrez… Cu inima stransa mergeam la interviuri si in final am gasit ceva. Doar inainte sa accept am aflat ca sunt din nou insarcinata 🙂
    Rezultatul… am stat mai mult de 3 ani acasa si nu regret nici o clipa. Acum am gasit un job care mi se potriveste ca o manusa, nu are nimic de-a face cu jobul anterior, dar imi da satisfactii si, mai ales, ma tine langa copiii mei in continuare. Sunt educatoare la gradinita unde sunt si ei incrisi 🙂
    Copiii sunt intotdeauna mai importanti si se poate imbina utilul cu placutul. Succes!

    • Ce bine ca ti-ai gasit un job care sa iti placa, la care sa fii buna si care sa iti lase timp pentru copii. Asta imi doresc si eu. Felicitari si multumesc pentru apreciere!

    • Geanina , mi-a placut povestea ta si la mine este ceva asemanator si fetita mea cea mica urmeaza sa mearga la gradinita si m-am gandit si eu la solutia asta,de a ma face educatoare dar nu stiu ce imi trebuie pentru asta si mi-ar placea daca m-ai putea sfatui.Ai nevoie de ceva cursuri in domeniu?Daca as reusi as putea sa ma ocup in continuare si de fetita cea mare.Cred cu tarie ca pentru a fi o mama cu norma intreaga trebuie sa ai vocatie la fel ca in orice alta meserie.Iti doresc succes in educarea copiilor caci de ei o sa depinda viitorul acestei tari si desigur cheia se afla la mamici ca tine.

      • Raluca, din fericire si ii multumesc mamei pentru asta, eu am facut Liceul Pedagogic. Nu am practicat decat o luna, dar teoria o stiu si nu e greu s-o pun in practica… Nu stiu in ce tara esti tu, dar sigur sunt cursuri care se fac. Poate nu sa fii pedagog titular, dar macar auxiliar. La ce ma mai gandisem eu inainte e sa fac o mini cresa la mine acasa. Sa iau 5-6 copii de care sa ma ocup, parintii ii lasa cu incredere la mine acasa si ii iau la sfarsitul programului lor… Sau macar un after school, tot la mine acasa. Idei sunt, trebuie si infrastructura, rabdare si putina organizare pentru asta.
        Iti urez mult succes!

  3. am totusi o nelamurire…..
    In romania exista concediu de maternitate pana la implinirea varstei de 2 ani a copilui si statul iti da 75% din realizarile din ultimul an….asa ca nu inteleg de ce te-ai intors la serviciu imediat.
    Cred ca oamenii au o placere maxima in a-si complica viata..
    Nu sunt in masura sa judec dar sincer nu inteleg…de ce sa-ti complici viata cand puteai sa stai in primii doi ani acasa linistita??????????

    • Te-ai cam grabit la concluzii, dar apreciez oricum ca m-ai citit. Viata poate fi mai complexa, fara scauti neapart sa te complici:) eu eram pfa, cu un contract strain. Nu am putut beneficia de acel concediu platit

    • linistita ar fi stat 2 ani acasa cu 1.200 lei maximum. un an a r fi stat acasa linistita cu 85% din realizarile din ultimul an anterior nasterii copilului. nu te grabi sa dezinformezi, blogul este foarte interesant si citit de multe personae… de asta se “complica“ multe mame si isi sacrifica timpul copilului, de frica celor 1.200 cu care nu prea ai ce face in bucuresti cu un copil….
      felicitari Adela si pt blog si pt ce ai facut pentru copii tai frumosi! nici eu nu imi mai doresc sa ma intorc la serviciu, stau cu sabia d`asupra capului cand ma gandesc ca se scurge anul in aprilie…de fapt cele 11 luni (btw…nu e un an cu 85% , sunt 11 luni…)

  4. imi pare rau sa te contrazic dar puteai beneficia de concediu de maternitate…banuies ca nu ai stiut pentru ca nu aveai de gand sa apelezi la el, in fine nu fac polemica pe drepturi sau lipsa lor….
    pana la urma orice am face este o chestiune de alegere personala

    • Da, puteam sa iau banii. Dar nu puteam obliga pe nimeni sa ma astepte sau sa imi pastreze postul. Asta e diferenta. Si nu voiam sa il pierd…de unde toate acele framantari despre care povestesc si din care am invatat ceva 🙂

      • deci pana la urma nu le putem avea pe toate…si dupa cum spuneam totul este o chestiune persoanala….
        uneori in viata daca nu renunti de buna voie ajungi sa renunti fortat de imprejurari…
        asa-i cand ne place sa ne complicam…..;)

  5. ade, te felicit pentru cele scrise mai sus si mai ales pentru tot ceea ce esti si faci pentru tine si pentru oamenii din jurul tau. tin minte ca m-ai invatat chiar tu, cu multi ani in urma, cateva cuvinte in franceza…printre care si ” a la maison” :))) …mult succes in tot ceea ce faci, te imbratisez cu drag pe tine si pe intreaga ta frumoasa familie si abia astept sa ne revedem! m.a.

  6. Sa va impartasesc si experienta mea: acum 2 ani si jumatate lucram intr-o mare banca, aveam salariu mare si pozitie destul de importanta. Am nascut-o pe Eva in ianuarie 2012. In mai am vrut sa ma intorc la munca, dar, surpriza: pozitia mea nu mai exista. Iar cei care de-abia asteptau sa revin la munca (dupa spusele lor), acum dadeau din colt in colt cand ii intrebam de ce dorinta lor de a lucra cu mine a disparut dintr-o data (trebuie sa precizez ca a fost mai important sa aiba pozitia, decat omul). Anyway, am discutat cu sotul si am decis sa renunt. Mi se oferisera niste pozitii pe care nu le-am considerat potrivite. Avocatul ma sfatuia sa mergem in instanta, dar am coinsiderat ca este mai bine sa negociez un contract de ”despartire” si sa intru in CIC, decat sa lupt prin tribunale. In aprilie 2013 l-am nascut pe Tudor. Am trecut printr-o perioada cumplita dpv financiar (deh, avand salariu mare mi-am permis sa fac credite…). Ma sunau zilnic: de la banci, de la compania de telefonie, proprietara pentru chirie etc. Cumplit! Prietenii s-au rarit, ca nu mai aruncam cu banii…. Mai am CIC pentru Tudor pana in aprilie…. apoi, nu stiu ce voi face. Am trimis cv-uri peste tot, nu ma cheama nici la interviu :). Dar ce e mai important, am 2 copii sanatosi si fericiti (nici nu am alaptat mult, nu i-am purtat si nici nu am dormit cu ei in pat, dar asta e doar o optiune personala si nu o regret), sotul este fericit ca eu sunt linistita, mama mea a renuntat la serviciu, s-a mutat la noi (la insistentele sotului) si am facut un atelier de croitorie care ne asigura banii necesari pentru hrana, scutece, lapte. Si totusi, nu pot sa nu ma intreb din cand in cand daca am luat decizia corecta renuntand la job.

  7. Buna, Ade…felicitari pentru fiecare zi petrecuta alaturi de micuti si multe salutari lui Vlad (am fost colegi la Busteni in Porr) 🙂 (sper sa nu gresesc, dar cred ca esti sotia lui Vlad Metaxa – ca-s prea multe coincidente de nume in ce am citit)
    Eu chiar am avut de ales intre cariera si copil, inca de cand era in burtica…proiectul in cadrul caruia lucrasem ca traducator se terminase, eu eram de o luna in somaj cand am aflat de bebe si urma Asa ma fac pfa, primisem o oferta de colaborare, prin intermediul fostului sef, care mi-ar fi fost cel mai promitator inceput pe cont prpriu, insa din cauza unor complicatii, pentru a putea pastra sarcin a fost nevoie luni bune de repaos total, la pat si trebuit sa de renunt la orice efort fizic si surmenaj intelectual (pe care startul cu pf)a-ul l-ar fi impus la greu, caci aveam de lucru mult si urgent), . Am ales sa fac tot ce tine de mine sa fie bebe bine, nu mi-a fost usor sa dau cu piciorul unor oportunitati, insa nu regret si cred ca un copil e cel mai important proiect…bebele meu are acum 6 luni si ma bucur ca ii pot fi alaturi zilnic (regret doar ca am facut cezariana si nu l-am tinut non-stop cu mine cele 4 zile din spital si ca nu prea ne-a reusit alaptatul, cu toate straduintele mele – printre care si relactarea- in rest il port in wrap, doarme cu mine, etc), deocamdata nici nu vreau sa ma gandesc la munca, insa tot pe varianta pfa as merge, si am noroc de o profesie care imi permite lucrul de acasa…timp sa fie 🙂

  8. BRAVO.Am citit acest articol cu lacrimi in ochi si pielea de gaina.Felicitari din tot sufletul pentru alegerea facuta.Iti impart sentimentele si emotiile.Am luat aceeasi decizie ca si tine si sunt mandra de mine ca am putut spune NU carierei si baniilor in avantajul cresterii copilului meu.A fi mama si a beneficia de tot ceea ce acest statut iti ofera este….UNIC, INEGALABIL SI DE NEINLOCUIT. Ma bucur!

  9. Buna. Ma bucur sa citesc articolul asta pt ca ma scapa de anumite “dar oare cum ar fi fost invers”-uri… N-am fost niciodata o persoana stralucita sau temerara, ca tine, draga autoare. Am preferat sa am job-uri suficient de bune incat sa imi premit iesirile cu prietenele, un concert, un film. Pt mine “ne vous oubliez pas” inseamna sa nu uit ce conteaza pt sufletul meu. Tin minte ca aveam la un moment dat un job super dpdv financiar si prost ca timp si colegi. Aveam 22 de ani atunci. Si-am zis: gata, e timpul sa aleg ce naiba vreau din viata asta. Mi-am dat demisia si nu voi uita niciodata halul in care a putut sa ma certe mama: “cum? renuntam la un job in care castigam de 3 ori mai mult decat ea, cu vechimea ei in munca?!” Da. Exact asa! N-am regretat, stiam bine ce voiam. Doar ca inainte a decide sa o concep pe fii-mea aveam primul job care imi placea tare de tot, dar si in care mi-as fi dorit sa cresc nivelul inspre management. Si barbate-meu m-a intrebat intr-o seara: “Facem si noi copilul ala odata?” Jumatate din noapte am analizat ce insemna sa devenim parinti punand toate intrebarile, toate dubiile… Si-am decis sa “devin mami”. Am avut atat norocul cat si ghinionul unie sarcini cu probleme. A trebuit sa stau acasa. Cumva asta m-a pregatit si intarit. A trebuit sa inventez ceva de facut cu atat de mult timp “de stat” (nimic nu e mai greu pt cineva activ decat sa stea degeaba) si mi-a consolidat legatura cu puiul. Atunci am citit pt prima data ca instinctul matern nu exista ci se creaza. Ah! Interesant. Deci am aruncat la gunoi planurile pe urmatorii 20 de ani. Cine e atat de naiva sa creada ca e asteptata inapoi la servici cu bratele deschise dupa 2 ani de absenta, indiferent de calificare? Sa fim serioase! Oricum, dupa 2 ani am descoperit ca nu are cine sta cu copilul. Ca gradinita nu e “maaamiii!” si am ajuns la intrebarea: ok, daca banii nu ne ajung si un job normal nu pot avea ce stiu sa fac? Si s-a dovedit ca ceea ce investisem in mine era raspunsul. Si ajung la scopul pt care am scris. Pt ca vin din partea “cealalta” a barierei. Mai am 2 ani de stat acasa, fara un “job normal”, pt ca anul viitor fii-mea incepe scoala si presupun ca 2 ani va trebui sa o bag intr-o rutina: masa, teme, relaxare. Aici, de partea asta, intrebarea era: “Dar nu puteam, frate, sa fac ca alte mame: sa ma duc la munca si sa o las pe Ana cu o bona?!WTF!” Ei bine, iti multumesc ca mi-ai clarificat odata pt totdeauna: Nu, N-as fi putut. Multumesc.

    • draga Ariadna, multumesc ca m-ai citit. e faina starea asta sufleteasca in care nu te intrebi ‘si cum ar fi fost daca’. iti tin pumnii cu noile proiecte, odata ce va merge fetita ta la scoala!

  10. Eu am stat 2 ani acasa cu puiul meu si acum lucrez part-time pe mult mai putini bani din acelasi motiv. Dar sunt multumita pentru ca am mult mai mult timp la dispozitie pe care sa-l petrec cu el si sufar cand trebuie sa-l las cu bunicii desi stiu ca il iubesc foarte tare.

  11. De aproape 7 ani stau acasa cu copila mea. A fost o alegere combinata cu muncit de acasa pentru firma proprie o vreme. E greu? Da. E mai greu ca oricare alt job? Da. Ai cele mai mari satisfactii din lume? Da. Ai bani? Nu prea, spre deloc. Insa daca ai un partener care poate aduce cat sa traiesti, merita sa faci asta pentru familia ta? OH DA! Multe, multe as mai avea de zis…am aterizat acum aici… Imi place! Mai scrie! 🙂

  12. Ma regasesc in postarea ta.Vreau sa le impac pe amandoua…sper sa reusesc! P.S.bine ai venit in Qatar 🙂

  13. Eu cred ca o problema importanta pe care o constientizam ca lumea abia dupa nastere este faptul ca aparitia copiilor va afecta cariera unei femei in mod iremediabil si orice bucatica de timp ce ramane in afara jobului va fi dedicata in mare masura casei si copiilor. Spre diferenta de partenerii nostri, tatii copiilor. Ei sunt afectati in masura mult mai mica, sunt liberi sa isi continue carierele, chiar asta se asteapta de la ei. Este vorba de o mare inegalitate de sanse intre sexe. De ce mai multe ori femeile car devin mame ajung sa aiba castiguri materiale mult mai mici decat daca nu ar fi devenit mame iar acest lucru ar trebui cumva cuantificat in relatiile de familie in mod oficial, legal. Pentru ca femeia care sta acasa si are grija de copii e desconsiderata de multe ori de societate si chiar si de sot/ parterener pentru ca nu castiga bani. Dar ea isi sacrifica timpul ei pentru ca tatal sa poata castiga bani. Si daca nu mai sta acasa totusi mult mai mult din timpul ei este dedicat ingrjirii casei si copiilor decat cel al barbatilor. Iar tatal nu are nici o obligatie financiara legala fata de femeia care ii creste copiii. Sigur, este o bucurie sa iti cresti copiii. Dar realitatea este ca esti la mila bunului simt si a fidelitatii barbatului pe care ti l-ai ales daca vrei sa te dedici acestui lucru. Mai ales in caz ca se despart parintii, tatal ramane cu obligatii exclusiv fata de copii, ceea ce nu este corect, pentru ca femeia mama va fi in cele mai multe cazuri afectata financiar pentru tot restul vietii de faptul ca este mama. Sau daca va reusi sa nu fie, deobicei este cu pretul unei vieti “in jug” ca sa zic asa si cu multe lipsuri la restul capitolelor vietii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s