Framantari de mama muncitoare

Tânără, într-o relaţie faină de tot, cu o carieră promiţătoare. Asta eram eu în iarna lui 2009. A venit el, Mihnea, să schimbe parametrii. Cât mai era în burtică, vechea ‘eu’ a avut un cuvânt mai puternic de spus. Am negociat un concediu scurt de maternitate, 1 lună înainte, două luni full time după, plus încă două luni part time. La sfârşitul perioadei, era deja prevăzută o deplasare lungă (nu mai ştiu, 10 zile, aşa ceva) în Franţa. 

Nu o vedeam însă ca pe catastrofa pe care am simţit că o trăiesc atunci când, peste câteva luni, am plecat cu noaptea în cap la aeroport, cu valiza pregătită pentru o săptămână de călătorii, laptop-ul, pompa de sân şi o jucărie (cu mirosul lui) în poşetă. M-am întors de trei ori de la uşă, să îi mai simt respiraţia o dată, să îi mai sărut mânuţa, şi piciorul, şi burtica, şi iar mânuţa, să îi mai mângâi o dată şuviţele blonde transpirate.

Se schimbasera calculele. Oboseala zborului de ora 6 dimineaţa şi sosirea şifonată, după o noapte albă, erau de preferat plecării tihnite cu o seară înainte. Timpul îmi era calculat la minut. Dar timpul nu însemna bani, ci conectare, iubire, disponibilitate.

Multe s-au schimbat după ce l-am ţinut pe Mihnea în braţe pentru prima oară. Am înţeles cum e să fii cu adevarat puternică. Mi-am lăsat instinctele să guverneze, am alăptat exclusiv, am dormit cu copilul în pat, l-am purtat în braţe sau în sling mult, mereu.

Am făcut cunoştinţă pe parcurs cu ideile de Attachment Parenting, dar a fost mai degrabă bucuria de a îţi găsi instinctele confirmate de câţiva psihologi buni, decât revelaţia unei metode de parenting ideală. Pentru că alesesem să mă întorc la muncă repede, eram, fizic, departe câteva ore pe zi. Insă toate lucrurile pe care le faceam noi, acel alăptat, acel purtat, acel somn îmbrăţişaţi, ne conectau la loc, rămâneam ataşaţi. Sau cât de ataşaţi se putea în condiţiile acelea vitrege.

Jobul meu avea zeci de avantaje şi doar două inconveniente: se întampla la birou şi uneori presupunea plecări în străinatate. După venirea lui Mihnea, zilele deveniseră pline, pline. Orice minut era exploatat. Devenisem eficientă. Imi pregăteam de obicei hainele de birou de seara. Dimineaţa mă trezeam cu puiul, ne iubeam, sugea, ne iubeam, ne jucam, mai sugea, apoi mă imbrăcam repede şi plecam la serviciu. Peste vreo trei ore aveam prima întâlnire: Mihnea venea să isi ia masa la birou. La prânz, fugeam acasă să alăptez, a doua întâlnire (pe asta am început să o mai sar când Mihnea se facuse suficient de mare să mănânce şi altceva la prânz. Atunci mă mulgeam şi păstram laptele la rezerva din congelator pentru deplasările în Franţa  (în frigiderul bucătăriei de la birou, Mihnea avea compartimentul lui). După-masa, dădeam o fugă jumătate de oră în parcul dintre casa noastră şi birou, unde Mihnea se plimba cu mama sau cu bona (aveam un sistem de bunică/bonă, care îşi împărţeau cele cinci zile lucrătoare din săptămână). Alăptam acolo, în parc, pe leagăn sau pe bancă, în pantofii cu toc şi camaşa office.  Seara fugeam acasă şi eram nedespărţiţi până a doua zi dimineaţă.  Când plecam pentru mai mult de 5 zile în Franţa, venea în weekend la mine. Până la un an jumate, Mihnea a bifat Parisul, Bordeaux-ul, Strasbourgul…

De obicei, când mă puneam în pat, îmi făceam aritmetica nocturnă, bilanţul timpului petrecut împreună din acea zi: calculam orele petrecute departe de el, scăzând din  timpul petrecut la birou orele în care dormea peste zi, scăzând minutele în care stateam cu el în parc şi, uneori, minute câştigate între două deplasări ale mele, când puteam să dau o fugă acasă. Rezultatul, de obicei intre 4 şi 6 ore, era raportat la 24, pentru că noaptea dormeam cu puiul în braţe, şi, cel puţin pentru mine, ăsta era timp preţios împreună.

Iată o poză din rutina noastră zilnică, la birou:

Nu ştiu cum ar fi aratat relaţia mea cu Mihnea şi mai ales gradul nostru de conectare dacă nu aş fi alăptat, daca nu l-aş fi purtat cât de mult am putut, dacă nu am fi dormit împreună. Tind să cred că nu mi-ar mai fi zâmbit atât de mult Mie.

Am început să mă frământ puţin mai târziu, când Mihnea a crescut suficient să stea în funduleţ în carucior şi să se mişte în voie. La despărţirea din parc, sau pe aleea din faţa biroului până unde îi conduceam, începuse să mă caute la plecare, îşi întorcea capul după mine şi mă urmărea cu privirea până la intersecţie. Dacă până atunci nu putuse să imi spună că îl deranjau plecările mele, o facea acum. Ochişorii lui mari şi albaştri îmi aruncau adevărul în faţă. Si adevărul era că nu, nu făceam tot ce era mai bine pentru el.

Ajunsesem să mă confrunt cu nemilosul ‘şi cum ar fi fost dacă‘? (De exemplu, cum ar fi fost să fiu acolo când Mihnea a facut primii paşi? Cu siguranţă nu aş fi stat să plâng în faţa mesajului de la mama care mă anunţa minunea, pe când eu eram pe tren între undeva departe şi altundeva şi mai departe).

Tot la vremea aceea am avut o conversaţie interesantă cu o doamnă din lumea business-ului bucureştean. Imi spunea:’ văd toate aceste tinere, inteligente, cu cariere în faţă, cum lasă totul să stea acasă doi ani cu copiii. Ce risipă!’. Mi-a rămas în cap cuvântul acesta, ‘risipa’. Era o risipă? Pentru cine? Auzeam probabil o laudă la adresa mea, tânăra în taior cu pompa de muls în geantă. Dar m-aş fi lipsit de ea (şi de pompă, şi de laudă).

Cred că pe atunci mi s-a clarificat o chestie: că societatea noastră modernă stă foarte prost la  organizare în materie de crescut copiii. Am ajuns să avem diviziunea muncii şi la capitolul ăsta. De ce eu, care l-am născut pe Mihnea, mă duc la muncă, pentru ca altcineva să se ocupe de creşterea lui? Sunt eu mai bună în rolul meu de femeie care lucrează în ‘economia reală‘? Sau e munca asta de a creşte copilul prea ‘de jos’ pentru nivelul meu academic? Sunt eu mai importantă în altă parte decât sunt acasa?

Ar mai fi raspunsuri posibile: findcă ‘pentru copilul mic oricum nu contează cine stă cu el, doarme mai mereu’ (pe asta chiar am auzit-o, e singurul răspuns de care sunt sigură că e fals). Pentru că, de fapt, alesesem ce e mai simplu pentru mine, întorcându-mă la o activitate pentru care m-am pregătit şi la o poziţie pentru care am luptat. Pentru diferenţa de bani. Din frica de a renunţa la carieră pentru o activitate la care oricum va trebui să renunţ odată cu intrarea copilului la gradiniţă sau scoală. Din inerţie. Din nevoia de a da un exemplu copilului. Pentru o scoală mai bună în viitor…

Mă făcea alegerea asta mai fericită, măcar pe mine, dacă pe copilul meu nu? Poate. Nu cred totuşi. Mai degrabă independenţa câştigată, ca rezultat al acestei alegeri, îmi aducea un confort, un echilibru.

Există femei care îşi iubesc munca şi (sau) care au ales profesii ce nu permit ieşirea din circuit pentru o perioadă mare de timp. Dar care se simt, ca mine, deşirate între muncă şi copil, instinctul acela de a rămâne lângă pui fiind prea puternic să le permită să accepte pur şi simplu situaţia. Pentru toate aceste femei copiii rămân cea mai mare realizare (vorba uneia din ele, ‘diploma de doctorat e zero pe langă asta!’), deşi alegerea lor pare că le contrazice. Toate, sunt sigură, au parte de aritmetica aceea nocturnă.

Alte femei renunţă la tot (profesie, statut social, bani) din dorinţa de a se dedica complet copiilor.

Am cunoscut mame din aceste două categorii. Cred că, în esenţă, ele se aseamana foarte tare. Sunt femei puternice. Si se găsesc cumva împotriva curentului în societatea de astăzi.

Sunt norocoasă că am reuşit să imi ‘acomodez’ serviciul şi să reduc astfel din distanţa care se instaleaza inexorabil între bebeluş şi mama care lucrează. Dar câtor mame li se oferă libertatea asta? Poate aşa ar trebui să arate lucrurile într-o lume ideală, pentru acele femei care îşi doresc sau trebuie neapărat să se întoarcă repede la muncă: birouri baby friendly (în care să poată veni bebeluşul în vizită), orare flexibile. Sau întoarcerea progresivă dintr-un concediu mai lung de maternitate, fără stresul pierderii muncii de până atunci. Sau comunităţi mici de mame care lucrează în acelaşi perimetru, în care să existe o forma de daycare comună.

*******************************************

Lunile au trecut. Am reuşit cumva, în ritmul acela nebun, să mai facem loc în familia noastră încă unui copil. Am reînceput lucrul când ea, Michaela (Mica sau Misuna după porecla ei) avea 6 luni, bineînţeles, cu mult mai puţin avânt decât prima dată. Cateva luni mai târziu am demisionat pentru a-l urma pe sotul meu, care a acceptat o muncă de expat. Acum se împlineşte un an de când sunt în acest ciudat concediu de maternitate, început când copiii aveau 9 luni, respectiv 2 ani şi 3 luni. Oficial i-am zis an sabatic.

Inca nu am un răspuns clar, al meu, la niciuna din întrebările de mai sus. Deşi stau acasa cu copiii, deşi mi-am asumat rolul de mamă cu normă întreagă, mă frământă aceleasi gânduri. Nu ştiu cât va mai dura perioada asta: 6 luni, un an, doi ani… Dar ştiu că fiecare zi întreagă cu ei e un cadou pe care l-am primit de la viaţă. E una dintre puţinele decizii din viaţa mea în care nu există urmă de regret.

Mi-a ramas în cap sfatul unui profesor din Franţa care mi-a devenit prieten drag, atunci când i-am spus că renunţ, o vreme, la job: Adela, partez maintenant, concentrez vous sur vos enfants, mais surtout, ne vous oubliez pas! Notez deci, să nu uit de mine.